Am recitit de curând, printre alte lucrări ale fratelui Traian Dorz, «Istoria unei Jertfe», vol. 3, cap. 1, „Cel mai frumos Iisus” – pe când se afla la Gherla, în camera 43. Această clădire fusese cândva şcoală de corecţie pentru minori, iar în anul 1948, după arestarea celor mai mulţi intelectuali, autorităţile de atunci au transformat-o într-un lagăr pentru deţinuţi.
În acest loc, se găseau şi trei încăperi de cult amenajate, unde cei închişi aveau posibilitatea de a merge în aceea din care făceau parte, să se roage, oricât de mult ar fi dorit. Ce plin de bucurie a fost fratele Traian atunci când a văzut această uşă deschisă! Şi tot aici a avut dreptul la poştă, ca să scrie celor dragi sau să primească scrisori şi pachete, cărţi, caiete şi creioane, chiar şi Biblia, unde, printr-o inspiraţie Divină, a lucrat la versificarea Psalmilor, în lunile martie şi aprilie ale aceluiaşi an. Ceasuri întregi după terminarea slujbei, se retrăgea în locul unde era Biserica Ortodoxă, pentru lucrul cel duhovnicesc, care, pe zi ce trecea, devenea tot mai voluminos; lucra cu multă dragoste şi pasiune pentru Cuvântul lui Dumnezeu, caietele i se înmulţeau, dar şi teama de a nu avea posibilitatea expedierii lor, din lagărul unde erau închişi. Tot aici, a primit mereu pachete cu alimente şi haine de acasă şi de la toţi fraţii, motiv pentru care a fost chemat de conducerea închisorii şi întrebat cum este posibil acest lucru, deoarece nu avea voie decât la două pachete pe lună. Iar răspunsul fratelui Traian Dorz a fost acela că doreşte să nu se refuze nimic, ci să se distribuie totul tuturor deţinuţilor flămânzi şi lipsiţi de hrană.
Însă, în prima zi din Săptămâna Patimilor, se produsese în lagăr o tulburare de nedescris: sosise o „Listă de eliberare”, pentru 40 de deţinuţi. „Ţi se rupea inima, văzând vânzoleala aceasta de oameni împărţiţi în două cete: cei puţini – care erau scrişi pe lista fericiţilor şi care se încolonau jos, fiind apoi conduşi spre libertatea de dincolo de poartă – şi ceilalţi, toţi care rămâneau în urmă, sub zăvoare şi gratii, deşi fuseseră şi ei atât de aproape de mântuire!” – ne povesteşte fratele Traian acea privelişte din Gherla, descriind bucuria celor eliberaţi şi durerea celor rămaşi, gândindu-se la marea alegere din Ziua Judecăţii, când Împăratul Hristos va împărţi lumea în cele două părţi: de-a dreapta şi de-a stânga Sa, din Cartea cea mare şi albă a Vieţii, după cum scrie la Apocalipsă… Atunci nu vor mai fi bogaţi şi săraci, nici învăţaţi şi inculţi, nici tineri şi bătrâni, nici altfel. Ci numai mântuiţi şi pierduţi. În cei ce L-au primit şi cei ce L-au respins pe Iisus. O, ce mare alegere va fi atunci! Între care te vei duce tu, suflete al meu? (…). Apoi au mai urmat astfel de eliberări, până la golirea lagărului de acolo. În Vinerea Patimilor, din nou apăru lista cu porunca: „Toţi afară! Care îţi auzi numele, jos, imediat, cu tot bagajul!…” Pe listă era şi numele fratelui Traian Dorz, strângând în sân cele trei caiete cu cântările psalmilor. După ce i-a strigat pe nume pe fiecare, s-a întâmplat că erau mai mulţi cu unul. Cei strigaţi erau patruzeci de nume, dar la numărătoarea rândurilor, erau patruzeci şi unu de oameni!… A trebuit să-i mai numere încă o dată, ca să-l identifice pe cel care intrase printre cei strigaţi, fără ca numele lui să fie scris în „cartea eliberării”. „Şi tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor, fiind alungat cu ocări şi batjocuri înapoi”.
Aminteşte fratele Traian acolo de pilda Mântuitorului cu cel care intrase în odaia nunţii fără să aibă haină de nuntă. Apoi de cei mulţi, care intră în rândurile copiilor lui Dumnezeu fără a avea naşterea din nou. Sunt unii din aceia care fac întocmai ca acel om care nu fusese scris pe „lista de eliberare”, dar care se înghesuise în fruntea celor eliberaţi. Şi aceştia se pun de obicei în fruntea adunărilor Domnului şi se dau drept îndrumători ai altora. Însă, care se dovedesc a fi nişte călăuze oarbe şi viclene. Dar va veni în curând marea verificare, când acei intruşi şi uzurpatori vor fi daţi pe faţă înaintea tuturor, apoi vor fi aruncaţi, aşa cum se cuvine, acolo unde merită. Apoi, au fost duşi înaintea celor de la Siguranţă, dar fratele Traian tot timpul se gândea numai la caietele sale care erau ascunse în sân, rugându-se Domnului să nu-i lase să i le ia. Percheziţia i se făcu sub ochii şefilor, găsindu-i caietele. Fu întrebat de director ce sunt caietele acelea? Fratele Traian îi răspunse că sunt nişte scrieri bisericeşti! După mai multe discuţii, la rugămintea fratelui, i le-au lăsat, ca să plece cu ele, zicându-i gardianului care îi făcea controlul: „Lasă-i-le. Pe el îl ştiu!” Plin de bucurie, cu ochii în lacrimi, şopti în gândul său: „Slăvit să fii, Doamne Iisuse, că mi-ai ascultat rugăciunea aceasta!”
În Sâmbăta Mare 1948, era acasă, ca, apoi în Dimineaţa Învierii, fiind la bisericuţa din Mizieş, să cânte din toate puterile fiinţei sale, dimpreună cu toată suflarea: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”. Într-adevăr, în ce mormânturi fusese – şi ce viaţă îi dăruise dintr-o dată Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos!
Să ne aducem mereu aminte de înaintaşii noştri, care au luptat şi suferit pentru Cauza lui Hristos, lăsându-ne cel mai vast Tezaur cu învăţături de o valoare inestimabilă, din care să ne hrănim sufletele, ca să putem creşte duhovniceşte.
Slăvit să fie Domnul
Costel DALBAN
