Tâlcuirea părintelui Petru Pantiș de la Catedrala Mitropolitană din Sibiu
Duminica a – 6 – a după Rusalii
„Iubiți frați și surori în Domnul,
Mulțumim Domnului și pentru ziua aceasta și pentru toate darurile pe care le revarsă în viețile noastre! Și în duminica aceasta, ca și în celelalte de dinainte – în cele două precedente -, sfinții părinți ai Bisericii au rânduit să fie citite în biserici fragmente evanghelice care vorbesc despre vindecarea trupească și sufletească și, cu siguranță, ei n-au gândit degeaba în felul acesta ci pentru că, insuflați fiind de Dumnezeu, Dumnezeu a gândit mai dinainte pentru noi la ceea ce trebuie să fim atenți, spre ceea ce trebuie să ne concentrăm, ca nu cumva să fim înșelați sau să trăim în confuzie în lumea aceasta și în viața aceasta. Și, dacă în duminicile trecute am auzit despre vindecarea unui slujitor, a unui căpitan, a unui sutaș roman, o vindecare așa-zis „de la distanță” – și, prin asta, înțelegem că pentru Dumnezeu nu există distanțe, pentru că El este întotdeauna în inimile noastre, în inimile fiecăruia, doar trebuie ca noi să-L descoperim. Am auzit apoi de vindecarea celor doi demonizați care sufereau cumplit de la duhurile necurate. Și acolo Mântuitorul Iisus Hristos ne arată iubirea veșnică a lui Dumnezeu și iubirea nemincinoasă a lui Dumnezeu și anume că oricât de mare ar fi paguba materială, dacă se salvează un suflet al unui urmaș al lui Adam, se salvează întreaga umanitate și, cu toată pierderea fermierilor acelora sau a stăpânilor porcilor, Domnul ne arată că un suflet de om nu trebuie, cât ține și depinde de noi, să-l lăsăm să cadă sau să fie înșelat de stăpânirea acestui mincinos și tată al minciunii care este reprezentat de diavol și de urmașii lui și de slujitorii lui.
În fragmentul de astăzi, iarăși avem de-a face cu o vindecare. Și, vă spun sincer, nici n-am știut – cum mi se întâmplă cam de obicei – spre care temă să mă concentrez, pentru că sunt multe teme, multe învățături pe care ni le dezvăluie această minune, acest fragment de numai 9 versete al Evangheliei de astăzi, un fragment evanghelic care, cumva, mai este întâlnit în cursul anului bisericesc în Postul Mare, dar, așa cum a fost surprins și memorat de Sfântul Evanghelist Marcu: vindecarea unui paralizat, unui slăbănog despre care Marcu ne spune că prietenii lui, cei care-l purtau pe targă, au fost nevoiți să facă un fel de decopertare, un fel de loc de străpungere prin acoperiș ca să poată să-l coboare pe prietenul lor la picioarele Mântuitorului, pentru că era îmbulzit de lume. În fragmentul de astăzi, Sfântul Matei nu ne dă amănuntul acesta, dar ne spune foarte clar că acest paralizat, despre care nu știm prea multe, a fost adus de niște brancardieri pe un fel de targă, pe un fel de pat probabil fără picioare, cu siguranță, dus la Mântuitorul ca să fie vindecat. Și ne spune Sfântul Matei că, văzând credința lor, a acestor prieteni, a acestor ajutoare – repet, nu știm amănunte: i-a plătit, nu i-a plătit, au făcut-o din buna intenție a inimii lor. Ideea este că, văzând credința lor, Domnul spune un cuvânt, o frază care îi smintește pe cârcotași: Îndrăznește, Fiule, iertate sunt păcatele tale!
Este o învățătură foarte importantă aicea, dragii mei, și anume că trebuie să învățăm, dacă n-am învățat, să ne pese de cel de lângă noi și, mai ales, de cel care este în suferință și în neputință și în singurătate, pentru că foarte puțini dintre noi pot trăi neputințele și necazurile vieții și, mai ales, singurătatea. Foarte puțini dintre noi ajung la o asemenea intimitate cu Dumnezeu și cu sfinții Lui încât, singuri fiind în lume, să nu simtă apăsarea și tensiunile specifice singurătății. De aceea nu putem să nu ne gândim astăzi la cei care, într-un fel sau într-altul, din sufletele lor, din iubirea lor sau, pur și simplu, pentru că asta trebuie să facă, conform profesiei lor, au grijă și-i interesează de cei bolnavi ca să-i ducă la vindecare, chiar dacă, de cele mai multe ori, este vorba numai de vindecarea trupului, dar merită oamenii aceștia a fi apreciați și, bineînțeles, de a-i pune în rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu pe toți brancardierii și pe toți asistenții și pe toți cei care se fac sprijin și ajutor aproapelui lor, oricare ar fi acesta!
Interesant că, de data aceasta, Mântuitorul nu începe cu vindecarea trupului, ci are în vedere vindecarea sufletului. Și, repet, nu știm prea multe despre omul acesta, dar, din moment ce Domnul îi spune să îndrăznească, asta înseamnă că Domnul a văzut în bolnavul acela, în paralizatul acela semn de pocăință, semn de întoarcere, pentru că, vedeți dumneavoastră, astăzi nu prea mai este la modă să se vorbească, în afară de biserici, bineînțeles, despre păcat. Foarte puțin se mai vorbește despre păcat în alte instituții sau în alte comunități, în afară de Biserică. Și nu pentru că nu ar exista păcatul sau greșeala în alte domenii, ci pentru că, pur și simplu, deranjează sau, cumva, incomodează, creează un disconfort păcatul și, bineînțeles, cuvântul acesta. În orice caz, suntem îndemnați toți cei care înțelegem că păcatul nu este o încălcare a unor legi, nu este o greșeală din aceasta din neatenție sau, cumva, lipsă de educație sau mai știu eu ce altceva, ci, să înțelegeți, cei vechi, prin cuvântul „păcat” – „amartya”, în greacă – înțelegeau și vorbeau despre un eșec existențial, adică despre cineva care și-a ratat destinul pentru că, în loc să aleagă ceea ce este bun, ceea ce este folositor pentru el, a ales ceea ce este nefolositor și nu este bun și nu este sănătos nici trupește și nici sufletește.
De aceea, vedeți, Mântuitorul Hristos începe și ne ajută să înțelegem că, din cauza acestor păcate, acestor eșecuri, acestor rateuri pe care le dăm nu numai zi de zi, cu mintea noastră poate le dăm minut de minut, secundă de secundă, pentru că totul începe din minte și vom vedea mai departe despre lucrul acesta. Din pricina acestor rateuri, foarte interesant, inclusiv medicina modernă a constatat și medicina de astăzi continuă să constate că, din pricina emoțiilor, din pricina energiilor minții pe care noi le purtăm în noi și le transferăm în trupul nostru, trupul nostru suferă, mai ales dacă sunt emoții și energii negative, neplăcute, nebune aș spune eu, așa, într-un cuvânt.
Și, vedeți, de aceea Mântuitorul vrea să-i arate și paralizatului și nouă să îndrăznim să ne întoarcem de la gândirea negativă, de la trăirea negativă, de la vorbirea negativă prin pocăință ca să ne putem vindeca pentru că, vedeți, nimeni, mai ales astăzi sau foarte puțini, mai ales astăzi, se gândesc sau vorbesc despre vindecarea sufletului, despre vindecarea minții, despre curăția inimii. Majoritatea, și, mai ales, sub influența presiunilor și ideologiilor acestora globale, omul a ajuns să pună un accent nefiresc pe trup, pe corp, numai pe sănătatea exterioară, numai pe sănătatea fizică, uitând, de fapt, că trupul nostru, dacă ni se degradează sau dacă apar anumite boli în trupul nostru, acestea pot să aibă ca și cauză mintea sau gândurile noastre, energiile acelea rele, negative, faptele acelea pe care noi le-am transmis și care, bineînțeles, au influențat mersul trupului nostru.
De aceea, dragii mei, să avem grijă să nu ne potrivim veacului acestuia și, dacă suntem creștini, suntem botezați, să înțelegem că trupul trebuie respectat, trebuie avut grijă de el, dar nu trebuie idolatrizat, nu trebuie îngrijit peste măsură, pentru că sănătatea lui în primul rând depinde de sănătatea minții și de sănătatea sufletului meu. Și lucrul acesta se vede foarte bine dacă urmărim și continuăm textul de astăzi, nu, că i-a șocat pe farisei, i-a șocat pe iudei, pe învățații respectivi, afirmația aceasta a Mântuitorului că iartă păcatele. Și ei știau – și așa și este – că numai Dumnezeu poate să ierte păcatele, dar aici era greșeala și ipocrizia lor, că nu voiau să recunoască în persoana Mântuitorului Iisus Hristos că este nu numai un fiu al omului, nu numai un om asemenea nouă – afară de păcat -, ci este și Fiul lui Dumnezeu întrupat. Deci asta nu I-au recunoscut, dimensiunea aceasta de Fiu al lui Dumnezeu a Mântuitorului Hristos și, ca Dumnezeu, bineînțeles, are putere să ierte păcatele.
Și, vedeți, ce frumos, Mântuitorul Iisus Hristos lasă puterea aceasta, lasă harul acesta în trupul Lui, în Sfânta Lui Biserică, și, bineînțeles, urmașilor Lui, Sfinților Apostoli, iar aceștia, la rândul lor, au lăsat în Biserică episcopilor și preoților harul acesta, puterea aceasta de a lega sau de a dezlega orice legătură și orice păcat și orice apăsare spirituală sau psiho-energetică ce se manifestă pe sufletul și pe viețile fiecăruia în parte și ale tuturor. Și Mântuitorul Iisus Hristos bineînțeles că le intuiește cugetul, le intuiește gândurile și, vedeți, spune iarăși o învățătură interesantă: „De ce cugetați cele rele” și, foarte interesant, nu zice „în mințile voastre, în creierii voștri”, ci zice „în inimile voastre”? Adâncă învățătura, dragii mei, învățătura aceasta și, mai ales, este teologică prin excelență ceea ce vrea Mântuitorul să spună aicea, și anume că orice gând nu este numai un produs al creierului, al aparatului psihic, al circuitelor acestora care sunt pe creierul nostru, pe cortex, firele acelea ce par că sunt niște cablaje din astea electrice, deci gândurile noastre nu sunt doar atât, gândurile noastre și cugetele noastre sunt mai mult de atât: ele nu sunt numai din minte, cum am vrut să spun, ci sunt și din inimă, din inima noastră – atenție, vorbesc din inimă nu la modul spiritual acuma și să înțelegem suflet, ci vorbesc la modul fiziologic, dacă vreți, anatomic, este vorba de organul numit „inimă”, cardia, cum îi spuneau și cum îi spun grecii.
Să avem grijă, dragii mei, că este foarte important să înțelegem că și inimile noastre se îmbolnăvesc datorită minților noastre. Și inima noastră, atenție, este o minte. Și, o să vedeți, poate vă smintește ceea ce vă spun acuma, dar aduc argumente. Dar, până atuncea, vreau să mai spun lucrul acesta: este foarte important să învățăm să accentuăm viața aceasta interioară. Cu ce gânduri stăm de vorbă, ce facem noi, ce lucrăm noi în mințile noastre? Pentru că, vedeți, mulți dintre noi suntem cuminți sau ne străduim să fim cuminți – să nu zicem o vorbă rea, nepotrivită, cu atât mai mult, să facem o faptă rea, nepotrivită, un lucru neplăcut lui Dumnezeu sau care să rănească, să afecteze cumva pe aproapele nostru. Dar, să avem mare grijă că toate acestea pornesc din minte și, mai ales, din inimă, și acolo trebuie să fim atenți și de asta în Biserică ni s-a lăsat Rugăciunea Minții, Rugăciunea Inimii, care trebuie să fie spusă neîncetat tocmai ca să n-apucăm să stăm în dialog, să lucrăm prea mult în mințile noastre cu cele negative, cu cele rele, cu cele răutăcioase. Și, de asta, la Sfântul Evanghelist Marcu ni se spune un cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos care zice că dinlăuntru, adică din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea ochiului pizmaș, hula, trufia, ușurătatea și că toate acestea ies dinlăuntrul omului, foarte interesant, din inimă și îl spurcă pe om.
Ca argument și ca demonstrație a ceea ce am spus, o să vă citesc un foarte scurt fragment dintr-un foarte scurt articol pe tema inimii ca organ, numai ca să înțelegeți despre ce minunăție este vorba. Titlul este următorul: Inima nu este o pompă. „Mulți dintre noi trăim sub influența mitului medical conform căruia inima este o pompă, o idee născută dintr-o cultură industrializată, care vede corpul ca pe o mașinărie. Cu toate acestea, inima este mult mai frumoasă și mai fascinantă decât ne-am fi putut imagina vreodată. Analiza modernă a inimii a arătat că, în ciuda faptului că cel mai puternic ventricul al inimii poate arunca apă la aproximativ 2 metri în aer, cantitatea de presiune, de fapt, necesară pentru a împinge sângele pe toată lungimea vaselor sanguine ale corpului ar trebui să poată ridica o greutate de aproximativ 50 de kilograme la o înălțime de 1,5 km”, citat dintr-un cercetător medical, Stephen Buchner. Deci, cum se mișcă sângele de-a lungul vaselor de tip labirint ale corpului nostru? Se mișcă de la sine! Vezi tu, fluxul de sânge nu este un simplu flux, cum credeam cândva, ci este, de fapt, compus din două fluxuri care se învârt în spirală unul în jurul celuilalt, la fel ca imaginea unei duble spirale ADN, în centrul căreia se află un vid – și iarăși dă citat din Stephen Buchner. „Fluxul de sânge prin vasele vii seamănă mai mult cu o tornadă decât cu orice altceva. Un astfel de vid este necesar pentru a produce un vortex”. Cât de tare e asta? Acest dans spiralat nu se găsește numai în sânge, ci și în celula sanguină în sine. Celulele sanguine se rotesc de fapt pe propriile axe individuale de rotație, sunt celule mai mici care se rotesc într-un vortex mai mare. Dacă mintea ta nu este încă uimită, să ne întoarcem la inimă! Asta e partea care mi-a plăcut mie, asta care urmează: recent s-a descoperit că inima în sine nu este o masă de mușchi ci, mai degrabă, o bandă miocardică elicoidă, care s-a spiralat pe ea însăși, creând forma sa unică și camerele sale separate – cele patru, ventricolele și atriile. Aceasta se numește „inimă elicoidă” și puteți vedea cum o descriu medicii căutând „inimă elicoidă” pe YouTube. Asociați acest lucru cu descoperirile despre faptul că inima funcționează ca o glandă endocrină, are propriul său sistem nervos – ați auzit?-, care produce și eliberează propriii neuro-transmițători și emite un câmp electromagnetic care este mult mai puternic decât al creierului. Și începem să trecem de la ideea că inima este pur și simplu o pompă mecanică. Este un organ de percepție în spirală! Dacă asta nu este frumos, nu știm ce este…
Am ținut neapărat să vă citesc articolașul acesta, dragii mei, ca să înțelegem că nici sfinții părinți, sau, dacă cumva nu avem evlavie la sfinții părinți, poate avem evlavie la Blaise Pascal – matematician, inginer, cercetător, literat, filozof și mistic. Asta, poate, știu mai puțini. El avea să zică un lucru extraordinar: „Să avem grijă că inima are rațiuni pe care rațiunea nu le deține!”.
De aceea, dragii mei, să investim în inimă și să nu ne lăsăm legați de nici un păcat și să îndrăznim către iubirea lui Dumnezeu așa cum suntem, cerând iertarea și dezlegarea păcatelor noastre! Amin”
sursa: aici
