Chiar din începutul apariţiei sale, Evanghelia a fost atât de vrednică de ocară în ochii înţelepţilor vremii, încât n-au socotit-o vrednică supunerii unui examen amănunţit. De aceea Apostolii erau socotiţi când ameţiţi de vin (cf. Fapte 2, 13), când nebuni oarecum – asemeni lui Pavel, Sfântul Apostol căruia cei din Areopag i-au întrerupt discursul, zicându-i: „te vom auzi altădată pe tine despre aceasta“ (Fapte 17, 33). Cuvinte atât de simplu prezentate de către Apostoli li se păreau neimportante, fiind prea simple pentru profunda şi vasta lor cultură. Aşa se năştea în conştiinţa oamenilor de atunci scepticismul. Mai ales scepticismul religios.
Concepţiile greşite despre fiinţa şi problemele ştiinţei, nepăsarea şi trândăvia în cugetare şi, în fine, patimile oamenilor au fost şi rămân, în mare, cauze primare ale scepticismului religios, sau indiferentismului religios, ca treapta cea mai de jos a acestuia. Astăzi, acestora – mai ales celei dintâi – se adaugă o infatuare a limbajului gnostic cum n-a mai cunoscut limba noastră cea română niciodată. Un celebru naturalist german, Oerstedt, spunea: „Orgoliul de a spune semenilor tăi lucruri extraordinare este cel mai mare duşman al iubirii sincere de adevăr“. Înşirarea de cuvinte desprinse dintr-o cultură teologică acut submediocră, încarcerată într-o puşcărie a patimilor deşucheate încântă – fără doar şi poate – nu numai generaţia tânără, ci şi pe cei maturi, lipsiţi, fără voia lor, de o alfabetizare duhovnicească minimală.
Astăzi, acestora – mai ales celei de-a doua – se adaugă o cugetare sterilă, lipsită de sens transcendent, elaborată în limitele unei pretinse „obiectivităţi maxime“ sau a unei „epuizări a cunoaşterii“ îndelung trâmbiţată. Aşa se face că fizicienii de marcă – oameni de ştiinţă, de altfel – admit neputinţa epuizării cunoaşterii în plan ştiinţific, în vreme ce oameni ai literei sau ai interpretării literei socotesc că au zis tot ceea ce era de spus. Şi în spunerea lor Dumnezeu nu există. Aşa cum în discursul naturaliştilor exaltaţi minunea este exclusă. Ca şi cum n-ar fi o minune în sine că din maimuţă – factorul lor de căpătâi – s-a născut geniul unui Einstein sau Heidegger.
Astăzi, acestor cauze – mai ales celor din ultima categorie – se adaugă o împătimire fără precedent. Nu numai a cugetului, a limbajului, ci una reală. Dureros de reală. În care eşti părtaş al elitei cultural-intelectuale numai dacă practici niscai deviaţiuni pătimaşe, în ochii unora a fi ortodox socotindu-se a fi mai ruşinos decât a fi beţiv sau desfrânat. Cultura însăşi se află aşadar izgonită într-o cuşcă a indiferenţei. Şi, în fond, ce valoare mai are o cultură căreia-i lipseşte nota ideală, sufletul omenesc şi nemurirea lui? Ea este o cultură a morţii, şi nu a vieţii. A întunericului, şi nu a luminii.
Părintele Paisie de la Sihla – fie-i pomenirea binecuvântată – spunea despre evenimentele din 1989: „Acesta este un semn mare că s-a luat pacea de pe pământ. Căci s-a zdrobit capul şarpelui, dar veninul lui a rămas şi s-a răspândit în toată lumea prin coada lui“.
Venin inoculat atât de des şi atât de nebăgat în seamă în venele fragede ale unei generaţii ce întâmpină slava Învierii în pasul dansurilor macabre sau în derizoriul unei ştiinţe a infatuării ridicată la rang de virtute.
Biserica n-are voie să tacă. Ea trebuie să dea fluxul de har necesar identificării în EA a alternativei la o viaţă de nimic, cum este cea propusă de valorile secularizate ale modernităţii. Ea trebuie să le arate tuturor că Domnul Dumnezeu e Viu. Viu şi etern. Mereu în situaţia – de neinvidiat, de altfel – a Cerşetorului care, iată, stă la uşă şi bate!
Cine-i va învăţa pe contemporanii noştri să deschidă?
Preot Constantin NECULA
