1. Când nu mândria, care nu se mai satură de linguşiri şi de laude,
şi nici lenevia, care nu se mai satură de îndoieli, de temeri şi de precauţii,
– ci înţelepciunea găseşte că ajunge cu acestea şi că este, în sfârşit, vremea să li se pună capăt,
– atunci e într adevăr aşa!
Opreşte te!
2. Suflete cunoscător al Cuvântului Celui de foc al lui Dumnezeu, nu te cutremuri tu oare că, fiind stăpânit de lăcomie,
ai primit daruri străine în schimbul vânzării fraţilor tăi? Şi al stricării învăţăturii şi credinţei curate?
Suflete mândru şi încrezut! Nu ţi mai ajung ţie linguşirile şi laudele?
Ci te mai laşi încă ademenit cu acestea, spre a fi folosit ca o unealtă de către duhul străin împotriva alor tăi?
Ajunge! Opreşte te!
3. Dacă nu ajunge cât rău ai făcut,
câtă tulburare ai pricinuit
şi câtă pagubă şi hulă ai adus Lucrării Domnului,
– s ar putea să nu ţi îngăduie Dumnezeu să mai faci nici un rău de azi încolo.
Şi ce te aşteaptă apoi?
Opreşte te!
4. Adeseori se întâmplă aşa: multă vreme îţi mersese bine şi te obişnuiseşi cu bucuriile, cu tihna, cu un drum uşor şi plăcut
– şi dintr o dată te pomeneşti într un vârtej de necazuri, într o lovitură ca de trăsnet – şi prăbuşit într o prăpastie parcă fără fund!
Atunci slăveşte L pe Dumnezeu pentru binele din urmă
şi încredinţează te Lui pentru greul dinainte.
5. Dacă se întâmplă nenorocirea să cazi, ai grijă şi nu te tăvăli cu plăcere în păcat
şi nici nu te prăbuşi în deznădejde,
ci îndată ce te pomeneşti trântit, luptă să ieşi, strigând după ajutorul Domnului.
Şi nu te lăsa până când iarăşi vei fi izbăvit şi scos!…
6. Chiar şi din fundul adâncului întristării, descu-rajării, asupririi sau căderii, noi să privim spre El.
Pe temeiul mântuirii aduse de Domnul şi Mântuitorul nostru prin Crucea, prin Îngroparea şi prin Învierea Sa,
noi nădăjduim totdeauna şi nu deznădăjduim niciodată.
7. O, tu, sufletul meu şi fiul meu, chiar şi în cel mai întunecat, mai rece, mai bine păzit fund al adâncului, – să nu te laşi copleşit
şi să nu deznădăjduieşti:
căci Hristos a fost şi acolo pentru noi,
iar El va veni şi te va scoate şi pe tine.
Numai crede şi L cheamă, nădăjduind puternic în El,
– până ce vei fi izbăvit într adevăr.
8. În smerenie nu este numai înfăţişarea blândă a feţei,
nici numai renunţarea înfrânării,
nici numai vorba domoală sau locul pe scaunul cel mai din urmă.
Ci în smerenie este mai ales acea înţelepciune curată şi paşnică,
blândă şi uşor de înduplecat,
plină de milă şi de roade bune,
nefăţarnică şi nepărtinitoare (Iac 3, 17),
care totdeauna şi în toate păstrează măsura frumoasă a bunei-cuviinţe.
9. Buna-cuviinţă nu trece niciodată peste marginile priceperii sale,
sau ale meritelor sale,
sau ale poziţiei sale.
Va avea totdeauna conştiinţa stării sale modeste.
Şi din această stare va gândi, va vorbi şi va lucra
atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni.
Atât unde cel care o are este cunoscut, cât şi acolo unde este necunoscut.
10. Un om smerit cu adevărat nu se va împodobi niciodată cu lucrurile care nu sunt ale lui,
nici nu va lua ideile altuia ca să şi le dea drept ale sale.
Nici nu va fura sufletele strânse de alţii,
spre a şi face din ele o laudă
şi de la ele un folos.
Nici nu va umbla mereu să pară ceea ce nu i,
ca să lase altora păreri mai înalte despre sine decât este şi decât merită într-adevăr.
11. Omul smerit nu va ţine neapărat, cu îndârjită încăpăţânare, la părerile sale în mijlocul fraţilor lui, dispreţuindu i pe toţi ceilalţi
şi considerându se pe sine singurul înţelept.
Iar părerea lui singurul adevăr.
12. Omul smerit nu va lupta cu orice preţ să ajungă în locul unde nu merită nici prin munca sa,
nici prin trecutul său,
nici prin pregătirea sa duhovnicească
şi nici, mai ales, prin caracterul său.
13. Omul smerit va avea totdeauna o echilibrată şi cuviincioasă părere despre sine,
despre posibilităţile, despre meritele şi despre orizonturile sale.
Şi nu va primi de la nimeni să i dea mai mult.
14. Unii oameni nepregătiţi duhovniceşte, nesmeriţi şi neînţelepţi,
folosind în Lucrarea Domnului mijloace satanice, au ajuns de multe ori în fruntea unui număr mai mic sau mai mare de suflete
şi, folosindu se de acestea, au provocat sau mai provoacă şi azi dezbinări şi necazuri.
Aceştia au făcut şi fac încă mult rău. Dar orbia lor nu i lasă să vadă. Iar îngâmfarea lor nu i lasă să înceteze.
Până la prăbuşire.
15. Aceştia, mânaţi de ambiţie, de trufie, de lăcomie şi de alte patimi trupeşti, dând din mâini, din picioare şi din gură,
au reuşit să pătrundă tot mai spre vârf.
Şi au luat aere de conducători, iar pe cei care meritau cu adevărat să fie, îi săpau cu orice prilej şi cu orice mijloace,
spre a i înlătura,
întocmai ca satana, tatăl lor.
16. Tot ce se ridică nu împotriva păcatului, ci pentru uzurparea învăţăturii şi autorităţii rânduite şi statornicite de Dumnezeu (Rom 13, 1; I Cor 12, 28)
este pornit numai din duhul trufiei
şi din nechibzuinţa acelora care nu L au, nici nu L urmează pe Hristos (Flp 2, 5 11)!
17. Ce mare putere, ce mare binecuvântare şi ce mare har există în aducerile-aminte despre ceea ce a fost frumos, curat şi plăcut cândva!
Dumnezeu ne a făcut un mare bine când ne a dat ţinerea de minte, în care păstrăm amintirile noastre.
18. Ce mare mângâiere şi întărire sunt pentru noi, în singurătate, amintirile petrecerii între cei iubiţi!
În durere, amintirea bucuriilor cu ai noştri!
În străinătate, amintirea zilelor plăcute de acasă
şi în bătrâneţe, amintirile din copilărie…
19. Cele mai frumoase amintiri nu pot fi pentru noi decât acele pe care le păstrăm din umblarea cu Dumnezeu,
din petrecerile cu Hristos,
din părtăşia cu fraţii şi cu familia noastră duhovnicească.
20. Despre sfintele noastre amintiri să nu ne mai săturăm povestind, ori de câte ori avem prilejul.
Fiindcă nici bucurii şi binecuvântări mai mari ca în vremea acelora n am avut altele în viaţă.
Doamne, Doamne Sfinte, dăruieşte ne mereu stări de bucurii duhovniceşti – şi nu lăsa să le uităm nici-odată, pentru a ne păstra prin ele mereu în Tine şi între fiinţele iubite şi dragi.
Amin.
Traian Dorz, din ”Strălucirea biruinţei” Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2007
