Biserica Ortodoxă, în timpul de astăzi, a rămas ultimul bastion, reper pentru suflete şi refugiu pentru cei aflaţi în căutarea sensului pierdut, balsam pentru cei flămânzi sufleteşte şi izvor de credinţă, împlinirea şi realizarea spirituală, adică pregătirea pentru cer şi pentru Veşnicie. Biserica, prin slujitorii ei, trebuie să arate la lume modele vrednice de urmat, pilde autentice de trăire a ortodoxiei. A trecut vremea când era suficient să mergi din casă în casă cu molitfelnicul şi epitrahilul. Astăzi, ca să îi mai atragi pe oameni la Hristos, trebuie altceva. Oamenii vor fapte, iar fapta cea mai convingătoare este însăşi viaţa vestitorului pătrunsă de trăire şi de mărturisire. A trecut vremea când se spunea: Să faci ce zice popa, nu să faci ce face el…
Oameni de astăzi sunt foarte suspicioşi şi foarte preocupaţi de atâtea. Ei vin la biserică ca la un sponsor, nu mai au timp de „metanoia” şi nici de „memento mori”. Preocuparea generală a tuturor este de a se realiza profesional şi de a trăi cât mai din plin plăcerile tinereţii. Totuşi, în tumultul zgomotos al lumii acesteia, este şi trebuie să fie cineva care poartă lumina Învierii, care mai întâi cu fapta lucrează în via Domnului, pentru că, din toate porţile, se vede casa slujitorului lui Dumnezeu – cu pereţi din sticlă – şi cum e el aşa vor fi şi ei.
Sufletul împovărat de păcate, prins de tâlharii care l-au dezbrăcat şi bătut fără de milă pe drum şi neputincios în a se mai ridica şi redresa spiritual, are nevoie de Samarineanul milostiv, Cel care întâi a fost El, Domnul Iisus. Nici legea, nici proorocii nu l-au putut ridica pe omul căzut. Dar ce minunat că El ne-a cunoscut înainte de a ne naşte şi ne-a strâns la sânul Său. Un sfânt părinte zice că marea slăbiciune a lui Dumnezeu este OMUL pentru care a dat ce a avut mai scump. Ce trist este că, de cele mai multe ori, preotul, clericul sau fratele lucrător nu păstrează nici o legătură cu mireanul de rând. De multe ori vedem o indiferenţă totală. Oare am uitat care este misiunea noastră de păstori?
Aşa a fost în catolicism, începând de la marea schismă din 1054, s-au strecurat atâtea formalisme şi toleranţe de tot felul care au diluat atât de mut ce ar trebui să fie esenţa. Iar astăzi vedem cu tristeţe rezultatele nefavorabile, biserici care se vând sau se închiriază pentru baruri, discoteci sau alte scopuri murdare. Ce trist şi ce ruşinos adevăr!
Ca să nu ajungem aşa, este nevoie să ne întoarcem la Dumnezeul nostru care nu oboseşte aşteptându-ne în parte pe fiecare dintre noi ca un îndrăgostit pe care draga inimii lui nici nu îl bagă în seamă. Numai puterea faptelor săvârşite şi lumina din suflete îi poate convinge pe ascultători. De aceea Domnul Iisus avea atât de multă putere, pentru că El întâi a început să facă şi apoi să înveţe.
Îndrumătorul adevărat este în primul rând un urmaş al lui Hristos, un far care luminează, unul aşa cum zice sfântul Serafim de Sarov: Dobândeşte pe Duhul Sfânt şi, în jurul tău, se vor aduna mulţimi nenumărate. Aceasta-i problema lumii de astăzi, că aşa puţini din vorbitori şi din ascultători mai vor să trăiască în armonie cu Duhul Sfânt. Iar ceea ce face schimbare în viaţa creştinului este în primul rând lucrarea cerească din viaţa preotului sau a fratelui lucrător. Aceasta face schimbarea – puterea din Cuvântul trăit. Cum este aceasta? Dumnezeu o dăruieşte în măsura sfinţirii vieţii fiecăruia. Cu fiecare cuvânt, vestitorul trebuie să arate spre Domnul Iisus cel Răstignit.
Ce este întoarcerea la Dumnezeu? Legătura cu cerul, nu numai prezenţa fizică, ci cu adevărat învierea din moartea păcatului. Sundar Sing, când a vizitat Europa, a fost foarte surprins şi a consemnat în scrierile sale: Am văzut că bisericile creştinilor sunt pline, dar tot aceiaşi creştini, după-amiază umpleau barurile, discotecile şi alte locuri profane. Iată creştini cu numele, dar cu două feţe.
Demonizatul din latura gherghesenilor, după ce a fost vindecat de Domnul Iisus, a căpătat o statornicie. Şi iată roadele vindecării sale: „Era îmbrăcat”. Într-o lume tot mai dezbrăcată, aceşti oameni arată că sufletul lor şi interiorul vieţii lor este atât de pustiu şi gol, dar primirea Duhului Sfânt acoperă şi trupul.
„Stătea jos la picioarele Domnului”. Altădată el era cel care sfărâma lanţurile şi era spaima tuturor. Iată ce face Domnul când coboară în viaţa omului… Femeia îşi lasă vasul la fântână, Zaheu lasă vama, Natanael vede pe cel ce era înţelepciune şi, uimit, rosteşte – Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!
Iată, dragii mei, cum ar trebui să fie un slujitor al Domnului. Credem că vom ajunge aşa, când vom reuşi să facem saltul acesta trăind şi mărturisindu-L pe Domnul. Oare cum va fi când, de la o margine a pământului la alta, de la Nistru până la Tisa, toate sufletele vor fi pătrunse de acelaşi dor de a cerceta Cuvântul Domnului şi de a face voia Lui?
Astăzi, sunt unii care zic: Eu am fost cu fratele Traian, eu am naşterea din nou, dar nu se întreabă dacă oare aşa ar fi lucrat fratele Traian.
Este o înşelare, atunci când mi se pare că nimeni nu vorbeşte ca mine, că nimeni nu are lumină ca a mea, când am impresia că Duhul Sfânt lucrează numai cu mine. „Acesta-i adevăr satanic, acesta e satanic har”.
Redresarea acestei ţări de aici începe. Cum Iona a strigat în Ninive glasul Domnului – şi atunci a ieşit mirele şi mireasa din odaia lor, oameni mici şi mari au cerut îndurare de la Dumnezeu, postind, şi chiar nici animalele necuvântătoare nu au mâncat nimic. În felul acesta S-a milostivit Dumnezeu de ei. De aceea, fraţi români, cât nu este prea târziu, să cerem îndurare de la Dumnezeu, să ne întoarcem la El căutând cărările vechi pe care au umblat părinţii noştri.
Nelu MATEI