I Tim 1, 15-17
„Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică. Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin!” (I Tim 1, 15-17)
Chiar de la începutul acestei pericope apostolice putem să remarcăm afirmaţia Sf. Ap. Pavel prin care îşi exprimă credinţa că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi. Oare cum ar fi reacţionat la această remarcă fariseii, care în repetate rânduri L-au acuzat pe Învăţătorul că stă la masă cu vameşii şi păcătoşii? Ei, cărora Hristos le-a răspuns că nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi, că n-a venit să cheme pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă ( Mt 19, 11-13)?
Sigur, ar fi fost indignaţi că ei, cei drepţi şi credincioşi, nu sunt amintiţi printre cei mântuiţi şi L-ar fi acuzat încă o dată pe Hristos că strică Legea. Considerând că ei merită mântuirea, ar fi luat aceeaşi atitudine ca şi confratele lor care se ruga în sine, zicând: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri…, postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig (Lc 18, 11-12). Pe aceştia Hristos îi mustră cu asprime şi îi acuză că închid Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici ei nu intră în ea, dar nici nu-i lasă să intre în ea pe cei care vor să intre (Mt 23, 13). Pe de altă parte, Sf. Ap. Pavel are o atitudine total contrară acestor farisei, afirmând că el este primul dintre păcătoşi, în sensul că este cel mai mare păcătos. Această atitudine o prefigurează vameşul care… nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Lc 18, 13). Ce minunat este surprinsă starea de smerenie a Sf. Ap. Pavel de către Sf. Ioan Gură de Aur, care spune: „Vrei acum să afli cine este smerit? Uită-te la Pavel, dascălul lumii, vasul ales, limanul liniştii, turnul nestricăcios, care cu trupul lui mărunt a cutreierat lumea ca să-L propovăduiască pe Hristos, a depus atâtea osteneli, i-a întins atâtea curse diavolului, a fost întemniţat, rănit, biciuit, a uimit lumea prin epistolele sale, a fost chemat la lucrarea lui prin glas ceresc!… Şi cu toate acestea, se smerea şi spunea: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli; nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol” (I Corinteni 15, 9). Vezi pe ce treaptă de smerenie se afla? Aceasta este adevărata smerită-cugetare, să se smerească cineva în toate şi să se considere pe el ultimul dintre toţi. Gândeşte-te, cine era acela care spunea aceste cuvinte? Era Pavel, locuitorul cerului, stâlpul bisericilor, îngerul pământesc, omul ceresc” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Egumeniţa, Galaţi, p. 80).
Oare ce l-a determinat pe Sf. Ap. Pavel să se considere ca fiind cel mai mare păcătos? Răspunsul îl găsim imediat dacă ne reamintim că, în momentul întâlnirii lui cu Iisus Hristos pe drumul Damascului, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată, moment în care ochii lui trupeşti au orbit. După trei zile, un ucenic pe nume Anania, punându-şi mâinile pe el, a zis: Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt. Apoi, după ce a fost botezat, propovăduia în sinagogi pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu (F.A. 9, 1-20). Lumina Duhului Sfînt l-a însoţit toată viaţa şi l-a ajutat să se cunoască pe sine şi să-şi vadă starea de păcat în care se afla în orice moment. Trebuie precizat că această stare de păcat o conştientiza în raport cu starea de mare sfinţenie conferită de Duhul Sfânt, fapt care îi genera o profundă stare de smerenie.
Despre această smerenie, care se naşte din cunoasterea de sine, arhimandritul Serafim Alexiev afirmă că „nu chinuie, nu asupreşte sufletul, ci îl îndeamnă la umilinţa si recunoştinţa faţă de Dumnezeu, Care este atât de bun cu noi, sărmanele Sale făpturi neputincioase. Smerenia nu este o resemnare lipsită de nădejde, o pierdere a personalităţii lipsită de voinţă, ci avânt înflăcărat spre lumină. Ea este calea luminoasă spre rai, izvor de bucurii fără de sfârşit, dobândire a desăvârşirii dumnezeieşti şi umplerea vieţii goale a omului cu frumuseţe şi sens dumnezeiesc”.
Această smerenie o putem dobândi numai prin lumina Duhului Sfânt, prin care putem să conştientizăm starea de păcătoşenie în care ne aflăm. Despre aceasta, părintele Iustin Popovici spune: „Cum se simte un creştin ortodox în prezenţa Dumnezeu-Omului Hristos? El se simte cu totul şi cu totul păcătos. Acesta este sentimentul lui, aceasta este atitudinea lui, gândirea lui, felul lin de a vorbi, conştiinţa sa, spovedania sa, întreaga sa fiinţă. Acest sentiment al totalei păcătoşenii personale în prezenţa Preadulcelui Domn Hristos este sufletul sufletului său şi inima inimii sale” (Pr. Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă şi viaţa în Hristos, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003).
Smerenia care se naşte din cunoaşterea de sine este asemănată cu rădăcinile puternice ale unui copac. Acestea nu se văd, dar ele ţin tulpina şi coroana şi alimentează cu hrana necesară florile şi fructele. Deşi nu se vede, ea este izvor al tuturor binecuvântărilor, rădăcină a tot binele, maică a tuturor virtuţilor.
Fiecare om poate alege să-şi ducă viaţa într-o stare de smerenie „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică. Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin!” (I Tim 1, 15-17) mai mult sau mai puţin înaltă. Ce frumoasă şi mântuitoare este smerenia Sf. Ap. Pavel, dar ce urâtă şi pierzătoare este smerenia fariseică!
Din păcate, apelând la libertatea noastră de alegere şi influenţând-o în mod continuu şi prin toate mijloacele, Satana ne îndeamnă din ce în ce mai insistent şi în mod viclean să îmbrăcăm haina unei smerenii nemântuitoare, fariseice. Aşadar, cum alegem între smerenie şi fariseism?
Gh. PINTILIE
