De cele mai multe ori, oamenii îşi petrec timpul fără folos sufletesc, zi de zi, an de an, până la sfârşitul vieţii, moment în care solul morţii pune capăt tuturor deciziilor personale ale fiecăruia. Si de ce să nu recunoaştem că şi noi, cei care ne numim credincioşi, de foarte multe ori ne irosim fără folos timpul dăruit de Dumnezeu spre mântuire; sau, mai bine-zis, ni-l pierdem pentru totodeauna. Domnul Iisus ne-a dăruit o familie trupească, dar şi o frumoasă familie duhovnicească în Biserică. Biserica este mireasa lui Hristos „…şi porţile iadului nu o vor putea birui” (Matei 16, 18). Apoi ne-a dăruit Harul, prin faptul că ne-a chemat în Lucrarea Oastei Domnului, pentru care cei mai mulţi dintre noi nu am făcut nimic, acesta fiind Darul Său pentru noi. Dar, a rânduit fiecăruia şi cele de trebuinţă, printr-un loc de muncă şi multe alte binecuvântări, necesare pentru viaţa pământească. După toate acestea, Domnul Iisus Şi-a trimis solii Săi să ne cheme la cină! Însă unii dintre noi au răspuns ca şi cei din parabola de la (Luca 14, 16-24): „Ţarină mi-am cumpărat”… „Cinci perechi de boi mi-am luat”… „Femeie mi-am luat”…, „Rogu-Te, iartă-mă, nu pot veni”… Şi, în loc să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, rând pe rând, ne-am lepădat de cele sufleteşti, că zicem noi că „Nu e chiar aşa!” Unii s-au lepădat de rugăciune, că era prea lungă, până au ajuns de nu se mai roagă nici puţin. De rugăciunea citită din carte, nici nu vor să audă. Alţii s-au lepădat şi de Foaia Iisus Biruitorul, că nu mai au timp să citească, apoi şi de cântare, că le este ruşine de colegii cu care lucrează… După aceea, au rărit-o şi cu mersul la biserică şi la adunare, că au avut de lucru şi în Ziua Domnului. Si tot aşa, până când cele pământeşti le-au înlocuit de tot pe cele sufleteşti. Ştie el, vrăjmaşul diavol că, dacă omul renunţă la darurile primite de la Dumnezeu, îl poate captura mai repede de pe câmpul de uptă, până când devine un dezertor, un ostaş biruit de el, trecut în cazarma sa.
În cartea „Ce este Oastea Domnului”, Părintele Iosif Trifa ne prezintă următoarea stare a omului căzut: „Fratele meu! Ia seama! Poate şi tu eşti printre aceştia. Ai pierdut cu totul simţul cerului. Te-ai afundat cu totul în coaja pământului şi în gunoaiele patimilor şi păcatelor. Un înger stă mereu deasupra capului tău cu cununa Vieţii. Te îmbie să laşi grebla şi gunoiul şi să primeşti cununa, dar tu nici habar n-ai. Strângi înainte la paie, surcele şi praf… strângi înainte la păcate. Sau – ceea ce e tot atât de rău – te amăgeşti crezând că poţi dobândi cununa Vieţii cu fel de fel de nimicuri. O, fratele meu! Părăseşte îndată această viaţă pierdută! Lasă grebla de gunoi şi te uită în Sus!! Lasă-te îndată de lume, de păcate şi te apucă de cele sufleteşti! Ia seama că te vei uita odată în Sus, dar atunci va fi prea târziu… Când moartea va veni, te vei uita speriat în Sus, spre cer, dar atunci va fi prea târziu… Vei vedea cum ţi se duce cununa vieţii care o viaţă întreagă a stat deasupra capului tău şi te-a îmbiat cu Viaţa de veci. Ce folos va fi atunci de gunoaiele pe care le-ai strâns? Lasă-te, fratele meu, lasă-te îndată de lume şi păcate şi intră în Oastea Domnului, ca să trăieşti o viaţă de luptător şi biruitor!” (cap. 25, Intraţi în Oastea Domnului).
În continuare, am să descriu o relatare despre Leonardo da Vinci, un pictor Italian, care are foarte multe picturi în Italia şi în San Pietro din Roma – Vatican, de o expresivitate uimitoare. O istorioară ne spune că atunci când a pictat tabloul cu CINA CEA DE TAINĂ şi, când a ajuns la portretul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, a mers să caute prin suburbiile oraşului un tânăr frumos cu părul bălai, ca să se poată inspira, astfel încât pictura să fie cât mai reuşită. După zile de căutări, a găsit un tânăr, cu ajutorul căruia, folosindu-se de fizionomia sa ca şi mostră, a putut realiza ceea ce dorise.
Numai că această lucrare a fost de lungă durată şi, după vreo trei ani, atunci când a ajuns să-l picteze pe Iuda Iscarioteanul, a avut nevoie să se inspire dintr-un portret asemănător celui mai decăzut om, pentru a zugrăvi cum se cuvine figura vânzătorului Domnului Iisus. Atunci a plecat iarăşi în căutarea unui astfel de om prin aceleaşi locuri, spre a-şi putea finaliza tabloul cu Cina cea de Taină. După îndelungi căutări prin suburbiile oraşului, a găsit un om cu figură hidoasă, nespălat, care trăia în nişte condiţii precare, greu de imaginat. Şi i-a propus să meargă cu sine, pentru a-i sluji drept mostră, până va reuşi să-şi isprăvească lucrarea.
Dar omul acela l-a întrebat, de ce ar avea nevoie de el? Şi pictorul i-a mărturisit adevărul pentru care avea această trebuinţă. Atunci, omul acela decăzut cum era (care probabil îl recunoscuse pe Maestrul-pictor), i-a spus că el este tânărul de care se folosise cu trei ani în urmă, când i-a cerut să-l ajute să se inspire la zugrăvirea chipului frumos al Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.
Şi, plin de uimire, atunci pictorul l-a întrebat cum de s-a putut întâmpla o modificare atât de vizibilă, atât de gravă in decursul vieţii sale, într-un timp atât de scurt… (Însă, istorioara nu ne-a descris mai multe amănunte şi despre acest derapaj.) Pentru că aşa de mult se modificase fizionomia feţei, din pricina păcatului făptuit de tânărul acela cu chip frumos, încât nu mai avea nimic din frumuseţea de odinioară, din care se inspirase la zugrăvirea chipului Sfântului Ioan. Aşa de mult îl transformase păcatul în care se tăvălise trei ani de zile!… (La storia della pittura).
„Nici un credincios adevărat nu s-a mântuit singur, ci numai împreună cu alţii… Dar, dacă un om, după ce a venit la Dumnezeu şi a aflat calea mântuirii, el pe alţii nu-i cheamă, pentru alţii nu aleargă, nu suferă, nu doreşte, nu luptă să-i aducă la mântuire – un astfel de om este în cea mai mare primejdie să-şi piardă şi mântuirea sa. Şi aproape sigur, nici unul dintre aceştia nu a scăpat de pierzare” (Hristos Puterea Apostoliei, vol. 1, pag. 256).
Cred că ar fi bine de luat aminte pentru fiecare dintre noi, despre locul şi starea în care suntem la un moment dat, după ce am fost chemaţi de Domnul Iisus la „cină”, ca să nu ajungem după aceea, din pricina nevegherii noastre, ca şi tânărul din istorisirea de mai sus sau ca şi fiul rătăcit.
Slăvit să fie Domnul !
Costel DALBAN
