Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home IUBIREA ŞI NĂDEJDEA

IUBIREA ŞI NĂDEJDEA

IUBIREA ŞI NĂDEJDEA

1. Sufletul care Îl iubeşte pe Dumnezeu va umbla ca să placă lui Dumnezeu.
Un astfel de suflet se va îmbrăca totdeauna pentru ochii Stăpânului şi Mirelui său Iisus, iar nu pentru ochii cei desfrânaţi ai lumii şi ai păcatului.
Numai atunci îmbrăcămintea sa va fi evlavioasă şi chipul său va fi curat.

2. Pentru sufletul iubitor de Hristos nu-i nevoie mereu de observatori care să-l tot oprească şi să-l tot mustre. Pe un astfel de suflet are cine să-l îndrume oricând şi în orice lucru.
Este Duhul Sfânt al Dumnezeului la Care ştie el să se roage,
şi El îl va face totdeauna atent şi treaz la tot ce face, fără a-i lăsa niciodată vreo îndoială a inimii asupra voii lui Dumnezeu pe care trebuie s-o urmeze.

3. Tot ce ne cere Dumnezeu să facem pentru El, do-reşte să facem cu bucurie şi din toată inima (Col 3, 23).
Şi orice facem pentru semenii noştri să fie tot aşa.
Căci de ceea ce nu-I putem da Lui şi alor Lui cu bucurie, El se lipseşte cu întristare şi ne lasă, plecând însetat şi trist.
Atunci, fie vasul nostru cât de plin, în zadar este tot ce avem.

4. Dacă îl întrebi pe cel venit la tine: „Vrei să mănânci?”, nu numai că nu-ţi va spune: „Vreau!” Dar, vă-zând că nu-i dai cu bucurie, va refuza, chiar dacă te vei preface că vrei să-i pui pe masă.
Fiindcă dincolo de vorbe se vede inima omului.
Cine întreabă nu dă bucuros.
Cine dă bucuros, acela nu întreabă!

5. Dacă pofteşti pe cineva în casă la tine şi, voind să intre, te va vedea pe tine uitându-te cu groază la în-călţămintea lui, mai degrabă se va întoarce să ple¬ce la alţii, decât să-ţi aducă vreun fir de praf pe covoarele tale.
Astfel tu te vei lipsi de multe ori de un mare har, din pricină că vei arăta mai multă iubire pentru covoarele tale decât pentru Domnul.
Şi odată vei fi mâncat de aceleaşi molii care le va mânca şi pe ele.

6. Ce minunat este acel suflet credincios care, ca şi Domnul său Iisus, s-a putut dezbrăca de toate hainele sale!
Care Îi slujeşte Domnului său şi fraţilor săi, şi tu-turor semenilor săi cu o inimă plină de bunătate, de dragoste şi de lepădare de sine, nu numai cu vorbele sa-le, dar şi cu cămara sa. Şi chiar cu covoarele sale.
Unde calcă fraţii e sfânt, ca şi unde calcă Domnul Iisus.

7. Ce multe astfel de suflete curate am cunoscut printre minunaţii mei fraţi şi surori! Dumnezeu să fie binecuvântat pentru ei cum a fost binecuvântat prin ei.
Cred că din pricina lor, Dumnezeu a iertat multe Sodome. Şi mai rabdă încă multe Gomore (Fac 18, 24-32).

8. Căci noi nu vom putea fi în stare niciodată să spălăm picioarele nimănui, dacă n-am învăţat mai întâi să ne dezbrăcăm de toate ale noastre.
Adică de toate dorinţele şi planurile, de toate ambi-ţiile şi chiar trebuinţele noastre,
pentru Domnul nostru şi pentru semenii noştri.

9. Dacă nu te-ai învăţat să te rupi de orice lucru al tău pe pământ şi să poţi renunţa la orice drept al tău,
să ajungi până la a-ţi urî chiar viaţa ta pentru Hris-tos, pentru Numele Domnului tău şi pentru mântuirea altora,
– atunci încă nu poţi face cu adevărat nici un bine pentru nimeni.
Dacă slava lui Dumnezeu
sau cauza Lucrării Sale,
sau mântuirea cuiva ţi-ar cere şi acest preţ (Lc 14, 26),
tu trebuie să fii în stare să dai totul cu bucurie;
iar până când n-ai ajuns în această stare, nu vorbi de spălarea picioarelor.
10. Mântuitorul a îngenuncheat înaintea fiecăruia dintre ucenicii Săi, pentru a le spăla picioarele.
Dar când le-a şters a trebuit să se aplece şi mai mult, chiar până la pământ, în faţa fiecăruia. Ştergarul Său era încins, ştergându-le picioarele lor.

11. Iată, când vrei să speli pe cineva,
adică atunci când vrei să-l mustri
sau când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are pe el – sau în el,
atunci, ca să-l poţi spăla cu adevărat, trebuie să ştii să te apleci… să te cobori până la picioarele lui, adică şi mai jos decât el.
Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el şi până la starea din care să-i poţi cuprinde picioarele la inima ta, ca într-o îmbrăţişare plină de dragoste, pentru curăţirea lui.

12. Când vrei să ştergi întinăciunea cuiva
şi când vrei să acoperi păcatul,
şi să îndepărtezi nelegiuirea făcută de el,
– adică atunci când vrei să-l ierţi şi să-l îmbrăţişezi pe acesta ca neprihănit (Isaia 40, 2; Col 1, 22),
– o, atunci să ştii că trebuie să te apleci şi mai mult,
trebuie să te smereşti şi mai mult…
Lucrul acela numai aşa se poate face.

13. Orice bine pe care îl faci altuia îţi cere mai întâi să-ţi faci ţie un rău de aceeaşi mărime.
Dacă poţi primi răul tău spre binele lui, atunci îl faci; dacă nu, nu.
Pentru că, cu cât îl pui pe altul mai presus de tine, cu atât trebuie să primeşti a te aşeza tu întâi, pe tine, mai prejos ca el.

14. Cu cât vrei să-l îmbraci mai frumos pe altul tre-buie mai întâi să te dezbraci pe tine.
Cu cât vrei să faci altuia un loc mai larg, cu atâta trebuie mai întâi să ţi-l restrângi pe al tău.

15. Ca să-i poată sfinţi pe ucenicii Săi în adevăr, Domnul a trebuit să Se sfinţească mai întâi pe Sine În-suşi pentru ei (In 17, 19).
Ca să-i poată ridica pe ei, S-a smerit mai întâi pe Sine Însuşi…
Ca să-i poată face în stare să moară ei pentru El, a murit mai întâi El pentru ei.
Şi ca să-i poată învia şi înălţa la cer pe toţi oamenii, a trebuit să facă aceasta mai întâi cu Sine Însuşi.

16. Când tu lucrezi cu Dumnezeu
sau când El lucrează cu tine,
– cele mai multe dintre întâmplările vieţii tale nu le poţi înţelege la timpul când se petrec.
Întâmplările mari, zilele mari, momentele mari, ca şi înălţimile cele mari, nu le vezi de lângă ele.
Ci trebuie să ajungi mai departe de ele, ca să le poţi vedea mărimea şi frumuseţea adevărată şi întreagă.

17. Pentru a cunoaşte marile momente şi marii oameni ai istoriei, trebuie să mai faci un drum, uneori greu de tot.
Să te mai depărtezi un timp, uneori lung de tot.
Şi numai când, după aceea, te uiţi înapoi, abia a-tunci începi să cuprinzi ceva din măreţia lângă care ai fost,
să pricepi ceva din lumina care strălucise uimitor lângă tine
şi să desprinzi ceva din veşnicia de care te atin-seseşi.

18. O, ce fericită este iluminarea priceperii marilor adevăruri şi a marilor momente! Slavă veşnică Duhului Sfânt Care ne-o descoperă!
Dar cel dintâi simţământ, după aceea, este durerea ascuţită şi amară: de ce n-am înţeles totul atunci? Chiar atunci când erau în faţa noastră şi noi în faţa lor.

19. Experienţele noastre nu se încheie nici cu sufe-rinţele noastre, nici cu moartea noastră.
Experienţele noastre sunt ca o tratare a seminţei, ca o pregătire a ei pentru roadă.
Moartea este ca semănarea ei în pământ, spre alt rod, pentru care este rânduită.
Adică spre continuarea experienţei eterne, pentru care a creat-o Înţelepciunea şi Dragostea eternă.
Căci altfel de ce nu ne naştem cunoscând de la în-ceput totul, pentru a realiza în această viaţă totul, dacă această viaţă este totul?

20. Spre ce ne-ar folosi atâta cunoaştere, la sfârşitul vieţii acesteia, dacă numai aceasta şi numai atâta ar fi viaţa?
Cine oare ar mai face experienţe costisitoare, dacă nu ar mai avea când să se folosească de învăţăturile lor?
Cine oare ar mai trata o sămânţă, dacă n-ar avea nici un viitor?
Şi dacă n-ar avea nici un folos?
Şi dacă n-ar avea nici o nădejde?
Dumnezeul nostru, slavă Înţelepciunii Tale!
Amin.

Eterna iubire, Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!