Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Legea Veche şi Legea Nouă

Legea Veche şi Legea Nouă

Legea Veche şi Legea Nouă

Înaltpreasfințitul Părinte † Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, şi-a început propovăduirea cu aceste cuvinte: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Exact cu aceleaşi cuvinte îşi începe propovăduirea şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”.38

          Am stăruit asupra acestor cuvinte în capitolele trecute şi am înţeles că pocăinţa nu-i altceva decât o întoarcere, cu părere de rău şi cu lacrimi, @de la păcat la virtute şi de la diavolul la Dumnezeu”. E nevoie de o primenire sufletească pentru a fi capabili a intra în Împărăţia Cerurilor, Împărăţie pe care vine Mântuitorul Iisus Hristos să o deschidă.

          Această Împărăţie a lui Dumnezeu, aşa cum aminteam, ca şi orice împărăţie, ca şi orice stat, ca şi orice ţară, are o constituţie. Şi Constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu, Legea cea nouă, este rezumată în aşa numita Predica de pe Munte a Domnului Iisus Hristos. Ea este cuprinsă în capitolele cinci, şase şi şapte ale Evangheliei după Matei. În prima parte a acestei predici sunt cele nouă fericiri, pe care le-am analizat pe îndelete, şi care scot în evidenţă calităţile, virtuţile pe care trebuie să le aibă un bun creştin. Când are aceste calităţi, el devine o binecuvântare pentru lume, este – aşa cum zicea Mântuitorul – “lumina lumii şi sarea pământului”. Luminează printre oameni, luminează cu faptele sale. Într-o lume întunecată de păcat, un creştin bun este lumină şi este sare; pentru că, lumea stricată, lumea păcatului se descompune. De ce are nevoie un aliment, de ce are nevoie carnea ca să nu se descompună, ca să nu se umple de viermi? Are nevoie de sare. Creştinul bun, pentru o lume stricată, este sarea care dă o anumită consistenţă vieţii, care dă o anumită consistenţă acestei lumi.

          În timpul propovăduirii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos era acuzat de către iudei că ar fi venit să strice legea Vechiului Testament, să desfiinţeze cele zece porunci. Aşa cum vom vedea, Mântuitorul Iisus Hristos n-a venit să strice poruncile. Dimpotrivă, Mântuitorul le-a împlinit. Însă le-a dat şi un înţeles duhovnicesc superior înţelesului pe care-l aveau poruncile în Vechiul Testament.

          Citim în Evanghelia după Matei: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii, n-am venit să stric legea, ci să o împlinesc. Căci adevărat vă zic vouă: înainte de-a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor. Iar cel ce face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia Cerurilor. Căci vă zic vouă, de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi!”, iar ce va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă. Şi cine va zice fratelui său: „Nebunule!”, vrednic va fi de judecata Sinedriului. Iar cine va zice: „Nebunule!”, vrednic va fi de gheena focului. Deci, dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău de grabă până eşti cu el pe cale ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, iar judecătorul slujitorului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie, nu vei ieşi de acolo până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârşeşti adulter!” Eu, însă vă spun vouă, că oricine se uită la femeie poftindu-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scote-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte, tai-o şi-o aruncă de la tine, că mai de folos îţi este să piară unul dintre mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă”.39

          Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos n-a venit să desfiinţeze cele zece porunci. Chiar dacă, aşa cum spuneam în capitolul anterior, ele aveau un caracter prohibitiv, Mântuitorul a venit să le dea un înţeles superior, un înţeles duhovnicesc.

          Sfântul Marcu Ascetul, meditând asupra poruncilor, zice aşa: „Domnul e ascuns în poruncile Sale şi cei ce-L caută, îl găsesc pe măsura împlinirii lor. Nu zice: Am împlinit poruncile şi n-am aflat pe Domnul. Căci ai aflat adeseori conştiinţa împreunată cu dreptatea, cum zice Scriptura: „Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine, vor afla pacea”.[1]

          Aşadar, cine se străduieşte să împlinească cele zece porunci, cine încearcă să fie bun, cine încearcă să fie cinstit, până la urmă îl găseşte pe Dumnezeu. Pentru că, reţinem din fericiri: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că acei vor vedea pe Dumnezeu”. Omul îşi curăţeşte inima, tocmai încercând să se abţină de la toate răutăţile.

          Am zis că Mântuitorul Iisus Hristos nu desfiinţează poruncile, ci le dă un înţeles duhovnicesc, pătrunde până la rădăcina răului. Nu se mărgineşte să oprească păcatul cu fapta, ci merge la cauza păcatului. “Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi!”. Eu, însă vă spun că oricine se mânie pe fratele său, este vrednic de osândă”. Este foarte logic: mânia premerge uciderii; înainte de-a lovi, înainte de-a răni, înainte de-a trage cu arma, omul este cuprins de o mânie teribilă. Mântuitorul pătrunde la rădăcina răului. Un creştin adevărat n-are voie să fie mânios. N-are voie să ţină ură pe fratele său. De aceea, Mântuitorul îşi continuă gândul. “Atunci când te duci să duci un dar la altar şi ai ură, ai răutate în sufletul tău, du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu darul tău lui Dumnezeu”. Pentru că Dumnezeu nu ţi-l primeşte în această stare de mânie, de ură, de răutate. Sufletul trebuie să-ţi fie plin de bunătate, de altruism, de iubire, atunci când duci darul tău la altar.

Sau, Mântuitorul se opreşte la o altă poruncă: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârşeşti adulter!”. Eu însă, vă spun că oricine se uită la o femeie poftindu-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”. Este clar. Nu-i suficient să nu desfrânezi, nu-i suficient să nu duci o viaţă destrăbălată ci, pentru a putea evita aceste păcate, trebuie să-ţi păzeşti privirea. Zice Dreptul Iov un lucru extraordinar, pe care îl analizează Sfântul Ioan Gură de Aur: „Făcusem legământ cu ochii mei şi nici asupra unei fecioare nu-i ridicam”.[2] El, bătrânul Iov. Atunci ce poate să spună un tânăr care este supus la multe ispite? Deci, nu trebuie să pofteşti; să nu te uiţi cu poftă la o femeie, pentru că în felul acesta vei ajunge la desfrânare cu fapta. Şi Mântuitorul îşi continuă gândul: “Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l afară. Dacă mâna ta te sminteşte, taie-o”.

Aceste texte nu se interpretează literal, ci ele se interpretează duhovniceşte. Cine este ochiul tău? O persoană care îţi este dragă ca ochii din cap, dar care te poate duce la multe păcate. În situaţia aceasta trebuie să renunţi la persoana dragă, dacă împreună cu ea nu poţi duce o viaţă virtuoasă. Dacă te duce la păcat, dacă te prăbuşeşte din punct de vedere spiritual, compania unei asemenea persoane nu îţi este de folos, trebuie să o eviţi. Sau „mâna ta cea dreaptă”; „Mâna ta” poate fi un om care te ajută. Te ajută în împrejurări dificile ale vieţii. Te ajută cu bani sau te ajută să-ţi rezolvi probleme de gospodărie, de familie. Te ajută în greutăţile tale. Dar dacă omul respectiv, care-ţi este mâna ta cea dreaptă, are pretenţii păcătoase de la tine, vei mai putea rămâne în compania lui, vei mai putea solicita ajutorul lui? Nicidecum, pentru că-ţi pierzi sufletul! Nu se poate compara un suflet curat şi sfânt cu toate facilităţile ce ţi le poate oferi un om, care uneori poate fi chiar şeful tău. Chiar şeful tău să te ducă la păcat, să te ajute, dar să-ţi pretindă să încalci viaţa curată pe care ţi-o cere Dumnezeu.

Trăim într-o lume care este agresată pe toate canalele de reclame, de emisiuni păcătoase, erotice, incitante, care-i duc la prăbuşire, mai ales pe cei tineri. Ei trebuie să înveţe a renunţa. Să renunţi la ochiul tău, la ceea ce-ţi este drag, la ceea ce te delectează, ca nu cumva în felul acesta, încet, încet, şarpele să se strecoare în sufletul tău. Păcatul înainte de a se săvârşi cu fapta se săvârşeşte în minte.

Zice Lucian Blaga într-un aforism zice lucrul următor: „Diavolului să nu-i faci hatârul de-a sta de vorbă cu el, pentru că până la urmă te înduplecă şi te bate în dialectică.”

La început, în minte e războiul. Acolo te frămânţi dacă să faci, sau să nu faci. Până în momentul în care n-ai acceptat gândul păcătos, nici nu este păcat. În momentul, însă, în care ai plecat steagul şi-ai consimţit la o faptă reprobabilă, în momentul acela este păcat. Pentru că aştepţi prilejul potrivit ca să pui în practică ceea ce ai gândit.

Mântuitorul Iisus Hristos, Dascălul desăvârşit, ne învaţă cum putem respecta poruncile: pătrunzând la cauza păcatelor, sau la cauza încălcării poruncilor. Să nu ne mâniem, ca să nu ucidem. Să ne păzim ochii, ca să nu poftim femeie străină, şi-n felul acesta să nu cădem în desfrânare. Cuvintele acestea ar putea părea totalmente anacronice şi neactuale pentru o lume care este stăpânită de iubirea de bani şi de sex. Însă cuvintele Domnului Hristos rămân valabile până la sfârşitul veacurilor. Ce poate fi mai frumos decât un om care trăieşte respectând cele zece porunci? Sau decât un tânăr cuminte, care are o prietenie curată, cu care se încununează atunci când vine ceasul, se însoţeşte cu aleasa inimii sale şi aduce pe lume copii frumoşi, cuminţi şi sănătoşi?

Acestea sunt lucruri extraordinare şi ele sunt rostuite de Dumnezeu pentru binele personal al oamenilor, şi-n acelaşi timp, spre binele societăţii. Cum însă un duh rău străbate lumea, foarte mulţi dintre semenii noştri nu mai ţin seamă de poruncile lui Dumnezeu. Şi bineînţeles, neţinând seama, nici nu-L găsesc pe Dumnezeu. Şi negăsindu-L pe Dumnezeu, n-au bucuria sufletului. Pentru că, repet, Sfântul Marcu Ascetul ne spune nouă că „Domnul e ascuns în poruncile Sale şi cei ce-L caută, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”.

Dacă ne este dor de Dumnezeu, dacă dorim să-L găsim pe Dumnezeu ştiind că găsindu-L găsim totul, atunci trebuie să-I împlinim poruncile. Şi pentru a le împlini trebuie să le dăm înţelesul acesta înalt, duhovnicesc, pe care ni-l descoperă Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de Munte.

Pentru un om nematurizat duhovniceşte, pentru o societate care nu-i în stare să pătrundă la înţelesul acesta profund al poruncilor, pe care ni-l dezvăluie Domnul Iisus Hristos, chiar şi înţelesul lor din Vechiul Testament are o anumită valoare. În Vechiul Testament era un precept pe ca Domnul Iisus Hristos îl aminteşte aici, în capitolul cinci al Evangheliei după Matei şi anume: Se pretindea ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.

Foarte crud – am spune noi – şi L-am socoti pe Dumnezeu nedrept. Ei bine, iată ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur în acest sens: „Îşi spun necredincioşii: Cum poate fi bun Dumnezeu care dă o astfel de poruncă? Ce le vom răspunde? Le vom răspunde că o astfel de poruncă este cea mai mare dovadă a iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a pus această lege ca să ne scoatem ochii unii altora, ci să ne ferim a face aşa ceva altora, de frică să nu păţim şi noi la fel. Precum pe niniviteni Dumnezeu i-a ameninţat cu pieirea, nu ca să-i piardă, că dacă ar fi vrut ca să-i piardă ar fi trebuit să tacă, ci ca prin frică să-i facă mai buni şi să înceteze mânia. Tot astfel a pus această pedeapsă pentru cei care sar iute să scoată ochii altora, pentru ca dacă nu vor de bună voie să se lase de cruzime, măcar frica să-i împiedice de-a vătăma ochii aproapelui. Dacă o astfel de poruncă ar fi semn de cruzime din partea lui Dumnezeu, apoi tot semn de cruzime ar fi şi porunca de-a opri uciderea, ca şi porunca de-a împiedica desfrânarea. Dar un astfel de raţionament nu pot face decât proştii şi nebunii.

În ce mă priveşte, atât de departe e de mine gândul de-a susţine că această poruncă este un semn de cruzime din partea lui Dumnezeu, încât afirm că a susţine pe temeiul acestei porunci contrariul, înseamnă a păcătui împotriva raţiunii omeneşti. Tu spui că Dumnezeu este crud pentru că Dumnezeu a poruncit să scoţi ochi pentru ochi, dar eu spun că atunci ar fi părut Dumnezeu crud în ochii multora, dacă n-ar fi dat această poruncă. Să ne închipuim că s-ar desfiinţa toate poruncile Legii Vechi şi că nimeni nu se mai teme de nici o poruncă dată de lege şi că le este îngăduit tuturor celor răi să facă ce vor, în toată libertatea, şi desfrânaţilor, şi ucigaşilor, şi hoţilor, şi călcătorilor de jurământ, şi ucigaşilor de părinţi. Oare, n-ar ajunge totul cu susul în jos? Nu s-ar umplea oare de mii de ticăloşii şi crime oraşele şi pieţele? Că dacă atunci când sunt legi, când e frică şi ameninţare, abia de pot fi înfrânate gândurile rele, s-ar mai putea oare împiedica săvârşirea răului, dacă ar fi desfiinţată toată siguranţa ce o avem de pe urma legilor? Câtă vătămare nu s-ar năpusti atunci peste viaţa omenească?” [3]

Şi noi, actualizând, am putea spune că pentru o lume nematurizată din punct de vedere duhovnicesc, pentru o lume în care pot avea loc atentate teroriste ca cele de la New York sau de la Moscova, pentru o asemenea lume, înţelesul Legii Vechi este încă actual: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”; apărarea celor fără de apărare. Şi-n felul acesta moraliştii argumentează şi corectitudinea războiului de apărare, pentru că nefăcându-l, expune la moarte pe cei slabi, pe cei bătrâni, pe copii, pe nevinovaţi.

Domnul Iisus Hristos ajunge la un înţeles mult mai înalt al poruncilor şi la aceasta ne vom opri în capitolul următor.

38  Matei 4, 17

39  Matei 5, 17-30

[1]  Despre legea duhovnicească, 190; Filocalia 1, Sibiu, 1947, p.247

[2]  Iov 31, 1

[3]  Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, P.S.B.23, Bucureşti, 1994, p.206

 

 

din “MORALA ÎMPĂRĂŢIEI”

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!