Mitropolitul Serafim a fost întrebat ce ar trebui să se facă pentru o mai mare încredere între fraţii ostaşi şi preoţii Bisericii. Printre altele, IPS Sa a spus că fraţii ostaşi trebuie să devină inima Bisericii. Cum ar trebui să înţelegem aceasta? Inima Bisericii este nucleul, avangarda şi partea jertfitoare a Bisericii. Acest element viu şi dinamic, luminos, veghetor şi mobilizator a existat totdeauna în poporul lui Dumnezeu. Inima Bisericii sunt „fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” pe care Domnul „îi va aduna laolaltă” (Ioan 11, 52) la ospăţul Împărăţiei. Ei sunt „turma cea mică” – cărora Tatăl a binevoit să le dea Împărăţia.
Inima Bisericii este formată din cei 20 000 de mucenici din Nicomidia (28 dec.), care au primit cununa muceniciei în timpul împăratului Diocleţian. Inima Bisericii este dată de cei 1000 de călugări aflaţi sub îndrumarea duhovnicească a Sf. Paisie Velicicovschi, monahi care au determinat mişcarea isihastă din secolul al XVIII-lea, din Moldova. Inima Bisericii este dată de mulţimea sihaştrilor din codrii Moldovei, despre care Sfântul Ierarh Dosoftei (+ 13 dec) spune că pe mulţi dintre ei el însuşi i-a cunoscut. Inima Bisericii sunt acei părinţi credincioşi care, prin viaţa lor jertfelnică, au născut şi crescut copii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
În toate vremurile şi generaţiile, Biserica a avut inima ei care a preluat cu fidelitate moştenirea duhovnicească dinaintea sa, a valorificat-o şi a predat-o generaţiei următoare. Biserica are programul ei care s-a dovedit a fi „cuvânt lămurit în foc, curăţit de pământ, curăţit de şapte ori” şi de aceea în slujba ei se pot pune acei care vor să împlinească acest program. O condiţie elementară şi obligatorie pentru a fi inima Trupului lui Hristos este aceea de a cunoaşte linia, Tradiţia, cugetul, valorile şi programul Bisericii, duhul Sfinţilor Părinţi şi metodele lor misionare. Cei care vor să fie inima Bisericii şi nu împlinesc această condiţie de căpetenie aduc „foc străin la altar”, iar această faptă se numeşte desfrâu duhovnicesc.
Biserica are nevoie de o inimă viguroasă şi sănătoasă, dar de o inimă care să facă parte din „pieptul” ei, din „oasele” şi din „măduva” ei. Fraţii ostaşi din Oastea Domnului vor să fie inima Bisericii nu numai prin aceea că duc mai departe suflul şi specificul curat al primilor ostaşi care au fost treziţi la viaţă sub îndrumarea Părintelui Iosif Trifa, ci vor să cunoască şi să facă legătura cu ostaşii din totdeauna ai Bisericii, cu sfinţii ei, aşa cum ne arată sinaxarele şi cărţile de cult. Dar nu poţi să devii inima Bisericii, dacă nu porţi Biserica în inima ta.
Este nevoie de dragoste iubitoare de osteneală, de evlavie faţă de toată moştenirea Bisericii şi de o vie conştiinţă liturgică. În inima Bisericii, omul face experienţa vieţii veşnice, de aceea diavolul iese la luptă pe faţă împotriva celor care vor să ajungă în această stare.
Prin eforturile lor mai presus de fire, sfinţii ne adeveresc lucruri uimitoare despre acest fapt. Uneori Cuviosul Paisie (+ 12 iulie) dădea răspunsurile la strană într-o bisericuţă când era doar el cu preotul slujitor. „Cânta dulce şi simplu, dăruit în întregime rugăciunii, de parcă s-ar fi aflat în cer şi L-ar fi lăudat pe Dumnezeu ca un înger. Odată, în clipa când preotul a ieşit în Sfintele Uşi ca să spună «Totdeauna, acum şi pururea…», l-a văzut pe Părintele Paisie ridicat deasupra pământului! Plin de frică, a încercat să se uite mai bine, însă îndată a fost nevoit să coboare privirea, pentru că nu putea să privească la faţa sa. Cuviosul era învăluit tot în lumină. Când preotul a ieşit din bisericuţă…, cuviosul i-a spus cu hotărâre: «Să nu spui nimănui!»” (Sf. Paisie Aghioritul, Evanghelismos, 2017, pp. 232-233).
„Lucruri mari şi slăvite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu” (Biserica)! Şi cu cât cugetăm mai mult asupra lor, rămânem uimiţi. Dar când vorbim despre inima Bisericii, experienţele sfinţilor ne obligă să reducem cuvintele şi să sporim evlavia, rugăciunea şi sfintele osteneli.
Preot Petru RONCEA
