(Fapte 2, 1-11)
„Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 3-4).
„Când Cel Preaînalt, pogorându-Se, a amestecat limbile, a despărțit neamurile; iar când a împărțit limbile cele de foc, la o unire pe toți a chemat; și cu un glas slăvim pe Duhul Cel Preasfânt” (Condac la utrenia praznicului Rusaliilor).
Începând cu Lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi continuând cu Lucrarea Duhului Sfânt, vedem că, prin acestea se face de către Dumnezeu marea restaurare, reparaţia, în urma stricăciunilor săvârşite prin lucrarea nimicitoare a diavolului.
Dacă prin lemn, adică prin mâncarea din pomul oprit, a venit căderea neamului omenesc, tot prin lemn, prin Cruce şi, implicit, prin Jertfa de pe Crucea Golgotei, a venit ridicarea şi restaurarea omului. Dacă prin femeie a venit ispita şi păcatul, tot prin Femeie a venit, la vremea hotărâtă, Izbăvitorul, Cel care avea să mântuiască, să salveze neamul omenesc din blestemul păcatului şi al morţii. Şi exemplele pot continua… Deci Dumnezeu S-a folosit de înseşi mijloacele diavolului pentru a strica lucrările sale nimicitoare. La început, oamenii vorbeau aceeaşi limbă. După potopul cel mare, urmaşii lui Noe erau toţi ca un singur popor, vorbind aceeaşi limbă (cf. Facere 11). Deci – fizic vorbind – erau toţi una. Dar cum au folosit ei această unitate a lor? Au folosit-o rău, îngâmfându-se şi, începând construcţia acelui turn colosal – după cum îl proiectaseră ei – turnul Babel, un lucru urât înaintea lui Dumnezeu. De aceea, pentru a împiedica planul lor, Dumnezeu le-a luat darul acesta minunat de a putea comunica toţi, unii cu alţii prin grai, şi le-a amestecat limbile, pentru a nu se mai putea înţelege între ei, în lucrul lor (cf. Facere 11, 7-8). Iată ce înseamnă să foloseşti rău darul lui Dumnezeu! Şi cum poţi rămâne fără el, din pricina aceasta…
Şi acest blestem al amestecării limbilor trebuia anulat. De aceea, la Pogorârea Sfântului Duh, Dumnezeu a pus în gura Sfinţilor Apostoli graiul pe care îl puteau înţelege toţi oamenii, indiferent ce limbă vorbeau ei în mod natural (cf. Fapte 2, 6-12). Aceea era vorbirea „în limbi”. Şi Dumnezeu a dăruit-o Sfinţilor Apostoli, pentru a auzi toţi oamenii, din orice limbă, Evanghelia Domnului Dumnezeu, fără a avea nevoie de traducători. Dar dincolo de acest înţeles al vorbirii în limbi şi întorcându-ne la textul cântării bisericeşti pe care am prezentat-o la început, ne este uşor să înţelegem cum păcatul săvârşit împotriva lui Dumnezeu a dus la învrăjbirea oamenilor, de nu au mai putut să trăiască împreună, pentru că nu numai limbile s-au amestecat, ci şi inimile lor s-au despărţit. Dar, la vremea rânduită de Dumnezeu, El a trimis pe Duhul Său Cel Sfânt, pentru a uni inimile lor. Atunci, la început, Dumnezeu a îngăduit minunea vorbirii în limbi, în felul în care am văzut aceasta mai înainte. Şi, dacă privim istoria Bisericii Creştine, se întâmplă să mai vedem câte o minune de felul acesta, în special, în primele veacuri. Însă cea mai mare minune care s-a săvârşit şi se săvârşeşte prin pogorârea Sfântului Duh peste oamenii credincioşi este unirea inimilor lor prin dragoste creştină, întru împreună-lucrare pe tărâm duhovnicesc, pentru că „darul limbilor va înceta” (I Cor. 13, 8), după cum s-a şi văzut. Dar „dragostea nu cade niciodată”, după cum ne spune Sf. Ap. Pavel, în acelaşi verset. Iar dragostea adevărată este aceea care îi face pe oameni să se înţeleagă, chiar şi atunci când ei nu vorbesc fizic aceeaşi limbă, pentru că inimile lor nu au nevoie de traducere pământească; ei vorbesc „limba Duhului Sfânt”, limba dragostei sincere, pe care numai cei cu inima curată o pot avea şi înţelege.
Ce folos pentru noi, dacă vorbim aceeaşi limbă, dar nu ne putem înţelege unii cu alţii? Ce folos că purtăm acelaşi nume de credincioşi, dacă ne contrazicem şi ne urâm? Mai poate odihni Porumbelul Duhului Sfânt întru noi şi între noi? Se poate să vorbim despre Duhul Sfânt cu gura, dar în inimă să fie alte duhuri (Dumnezeu să ne ferească de aceasta!)… Depinde de noi, cât de sinceri vrem să fim cu Dumnezeu, cu oamenii ceilalţi şi cu noi înşine.
Deci, dincolo de limba pe care o percepe urechea noastră trupească, este graiul acela tainic, care îi face pe oamenii cei curaţi cu inima să-şi înţeleagă păsul unul altuia, poate chiar fără cuvinte, să se simtă bine împreună, să se simtă compatibili unul cu celălalt, după cum putem înţelege şi din cuvintele fratelui Traian Dorz, acolo unde zice: „Duhurile unor oameni mă-nsenină fericit, / ale altora m-apasă şi-mi fac gândul chinuit”…
Dumnezeu să aibă grijă de toţi cei sinceri ai Săi, printre care să ne ajute să fim şi noi, iar cu ceilalţi să facă cum va şti El mai bine.
Doamne Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ajută-ne să fim sinceri, vorbind toţi minunata limbă a dragostei adevărate, pentru a Te putea odihni între noi! Amin!
Fratele Mihăluţă ALECU
