
Săptămâni la rând, în acest început de an, cu binecuvântarea PS Sale, Preasfinţitului Părinte Episcop Siluan, al românilor ortodocşi din Italia, am străbătut oraşe ale nordestului Italiei. Conferinţe, întâlniri, predici, toate au constituit posibilitatea unui contact direct nu doar cu realitatea, deloc uşoară, a vieţii în străinătate, ci şi cu preocuparea creştinilor noştri de a rămâne legaţi de Biserică, de Tainele şi rânduiala ei. I-am aflat obosiţi de greutatea zilei, dar vii, preocupaţi să crească, dibuind prin ceaţa morală din jur adevăratele valori ale Ortodoxiei. Răniţi de neputinţe, dar nădăjduitori, lipsiţi de compasiunea celor cărora le slujesc, dar iubiţi de cei care le slujesc, preoţii şi Episcopul lor. O familie imensă, demnă şi bucuroasă de mărturie.
Multe din seri au fost dăruite pomenirii poetului Mihai Eminescu. Din grija Consulatului General de la Bologna, admirabil prezent prin chiar persoana Consului General, Dl. Eugen Şerbănescu, limba română şi valorile naţionale au fost restartate în inima şi conştiinţa celor prezenţi, bisericile, locul predilect al întâlnirilor, devenind pentru ore bune transformatoare de tensiune umană în dor şi împlinire în dorul de-acasă. Nu, limba română nu este străină nici celor plecaţi de ani buni din Ţară, Biserica fiindu-le nu doar punct de slujire întru Hristos, ci şi spaţiu al redefinirii demnităţii lor ca oameni ai unei mari naţiuni, naţiunea română.
„Avem nevoie de părinţi, ca să nu fim robi la alţii…” a fost refrenul, des repetat, al serilor acelora. Iar comunităţile româneşti nu uită aceasta. Sprijiniţi de Părinţii din altare.
Bucuria mare a fost să redescopăr între mulţii oameni întâlniţi şi fraţi ostaşi. Pentru mulţi dintre preoţii din diasporă, oameni de nădejde în slujire, în lucrul misionar şi pastoral la care cheamă Biserica. Uneori grupuri mai mari, cum a fost cel venit de la Bergamo, alteori singuri şi departe de orice posibilitate de dialog cu fraţii, trăitorii Evangheliei după rânduiala „Oastei Domnului” Îl bucură pe Hristos prin efort şi rugăciune, prin făptuire creştină şi părtăşie liturgică în Dumnezeiasca Liturghie. Iubitori de Scriptură şi Biserică, ostaşii fără vicleşug s-au aşezat unde le era locul. În linia întâi.
Scriu rândurile acestea dintr-un soi de respect împletit cu bucurie. De multe ori în activităţile din Ţară nu guşti cu linişte părtăşia de familie în Hristos a Bisericii. Grăbiţi între slujbe, dispuşi la efort şi angajaţi în proiecte, uităm să mai fim fericiţi în Ortodoxia noastră imediată. Fericiţi că ne avem unii pe alţii, chiar aşa, nedesăvârţiţi, răniţi de singurătate, dar bucuroşi s-o înfruntăm, aşezaţi în taina Duminicii care ne uneşte. Cu cât mai mare ne este responsabilitatea, cu atât trebuie să dospească în inima noastră smerenia, rugăciunea şi răbdarea. Iar acolo, în linia Întâi, toate aceste virtuţi te ajută să supravieţuieşti greutăţii zilei, cotidianului.
Am scris rândurile acestea şi ca să ştiţi, cei mai în vârstă, rămaşi acasă cu inima strânsă, că pruncii – de-acum oameni mari – şi nepoţii vă sunt bine. Cât timp rămân în limpezimea de Cer a Bisericii, în dulceaţa hrănitoare de mântuire a Ortodoxiei. Rugaţi-vă pentru ei. Ei o fac pentru noi. Cu liniştea celui ce ştie de-acum că nu poate birui singur. Cu conştiinţa celui care ştie că acasă nu te întorci niciodată. Acasă mergi mereu ÎNAINTE!
Pr. Constantin Necula
din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXV, nr. 12 (936) 17-23 MARTIE 2014