Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home LUCRAREA LĂUNTRICĂ ŞI CEA DIN AFARĂ ( II )

LUCRAREA LĂUNTRICĂ ŞI CEA DIN AFARĂ ( II )

LUCRAREA LĂUNTRICĂ ŞI CEA DIN AFARĂ ( II )

301. Nu ne putem mărgini la o viaţă lucrătoare, odată cu aceasta trebuie să avem şi îndeletniciri legate de preocupările minţii pentru că o ţinem prin ele, în chip neslăbit, la locul ei, şi în rânduială lăuntrică. Trebuie să unim cu lucrarea negreşit şi vederea minţii şi cu vederea minţii, lucrarea. şi una şi alta, când sunt într-o legătură, împing repede sufletul înainte, curăţindu-l de tot ce este rău şi întărindu-l în tot ce este bun. Caută în povestirile vrednice de amintit ale lui Ioan Colov şi ale lui Avva Pimen. Dar despre toate acestea vei găsi lucruri frumoase în toate scrierile privitoare la nevoinţă.
302. Aşadar, să se înveţe fiecare pe sine şi să-şi insufle adevărul cuvântului lui Hristos şi el se va sălăşlui întru tine. Pentru aceasta, citeşte, cugetă, învaţă, consimte, iubeşte şi mai târziu pune-le în practica vieţii. Aceasta din urmă este limita învăţăturii de sine. Atâta vreme cât aceasta încă nu este, nu se poate spune de cineva, că el s-a învăţat pe sine, chiar dacă ştie cuvântul lui Hristos pe de rost, şi judecă bine. Sfântul Apostol Pavel îi mustră pe iudei pentru un asemenea neajuns, în Epistola către Romani, zicând : învăţând pe altul, oare pe tine nu te înveţi ? (Rom. 2, 21). Cine rămâne astfel, în acela nu se sălăşluieşte cuvântul lui Hristos şi el nu trăieşte într-însul. Este vădit că orice fel de învăţătură reciprocă aduce roade numai atunci, când oricine şi-o însuşeşte, se învaţă pe sine însuşi şi se înţelepţeşte, fiindcă ascultând cele spuse sau citite, se îndeamnă pe sine însuşi, nu numai să se gândească într-un anumit fel, dar şi să simtă şi să le pună în practică. Căci numai atunci se şi sălăşluieşte cuvântul lui Hristos în cineva, când el va izbuti să se convingă şi să creadă şi să trăiască potrivit cu el. Nu lucrează ca un înţelept acela, care citeşte cu osârdie cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l judecă, nu-l duce până la simţire şi nu-l traduce în viaţă. De aceea, el curge printr-însul ca apa dintr-un jgheab şi se scurge din el, fără să se statornicească în el şi fără să se sălăşluiască într-însul. Este cu putinţă să ştii pe de rost toată Evanghelia şi tot Apostolul şi totuşi să nu ai cuvântul lui Hristos sălăşluit în tine, din pricină că nu-l înveţi în chip înţelept. Nu lucrează ca un înţelept nici acela care îmbogăţeşte mintea cu cuvântul lui Hristos, dar rămâne nepăsător, când e vorba să-şi potrivească inima şi viaţa cu el. De aceea, cuvântul Domnului rămâne în el ca nisipul, presărat în cap şi în memorie, şi stă acolo mort, iar nu viu. El trăieşte numai atunci, când trece şi în simţire şi în viaţă; fără aceasta nu e cu putinţă trăirea cuvântului lui Dumnezeu în oameni. şi de aceea, nu se poate spune, că el locuieşte în oamenii care nu-l simt şi nu-l traduc în practica vieţii.
303. “Orice faceţi, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus, şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu şi Tatăl” (Colos. 3,17). A treia metodă, care trebuieşte folosită ca să scoatem la iveală viaţa noastră cea ascunsă în Dumnezeu, este să facem totul în numele lui Dumnezeu. Primele două : citirea Scripturilor şi însuşirea adevărurilor descoperite, izgonesc gândurile deşarte şi necurate şi umplu mintea de cugetări bune mereu îndreptate spre cele dumnezeieşti, iar rugăciunea statorniceşte deprinderea de a ne aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu sau de a umbla în prezenţa lui Dumnezeu. Atât una, cât şi cealaltă, ţine atenţia şi simţirea ascunsă în Dumnezeu. S-ar părea că este de ajuns ? Se pare, dar nu este. Dacă am lăsa să lucreze numai aceste două metode, atunci ele nu vor duce către scopul arătat. Omul nu este numai gândire şi simţire, ci mai mult lucrare. El este o fiinţă veşnic mişcătoare, care lucrează neîncetat. Dar orice lucrare atrage atenţia şi simţirea. Cel ce lucrează, se află în întregime în lucrare. De aceea, şi cel ce caută pe Dumnezeu, din pricina lucrurilor de neapărată trebuinţă, se abate neapărat cu gândul de la Dumnezeu, iar după gând şi cu simţirea. Lucrurile îl coboară din cer pe pământ, sau îl scot din viaţa ascunsă în Dumnezeu spre legăturile cele din afară; căci lucrurile noastre aproape toate sunt văzute, curg în rând cu cele create, prin mijlocirea lucrurilor simţite. De aici urmează, că dacă n-am îndrepta nici lucrurile omului astfel încât şi ele să slujească drept un mijloc spre a ajunge la menţinerea vieţii ascunse în Dumnezeu, atunci şi cele dintâi două metode vor rămâne fără rod sau nu vor putea fi săvârşite nici chiar ele însele, cum trebuie. Lucrările vor strica neîncetat armonia atât lucrarea învăţăturii Scripturilor, cât şi lucrarea rugăciunii. Iată însă că Apostolul învaţă cuvintele citate, cum pot fi transformate şi lucrările în mijloace ce ar duce la ascunderea vieţii în Dumnezeu, şi anume, fă totul în numele Domnului. Dacă astfel îţi vei orândui cele lăuntrice, atunci nu te vei depărta de Domnul nici cu gândul, nici cu simţirea. Căci, ca să faci totul în numele Domnului, înseamnă să faci totul spre slava lui Dumnezeu, cu dorinţa de a-I plăcea Lui, împlinind cu dreptate voia Lui cunoscută chiar în ceva mărunt. Iar în acest timp, mădularele trupului, ca nişte unelte, îşi vor face treaba; gândul şi simţirea însă vor fi întoarse spre Dumnezeu cu multă grijă, pentru ca cele făcute, să fie făcute Domnului şi să slujească spre slava Lui. şi această metodă este mai puternică pentru scopul propus, decât cele două şi succesul la cele dintâi atârnă de această metodă. Căci ele sunt cu însuşire de gând, iar cele gândite pătrund în măduvă şi în sânge prin lucrare. Lucrarea aşază cele gândite înlăuntrul firii omeneşti. Când lucrarea făcută este sfinţită prin îndreptarea ei către Dumnezeu, atunci, în timpul făptuirii ei, intră oarecum un element dumnezeiesc în toate puterile şi organele, care iau parte la săvârşirea ei. Cu cât se face mai multe lucrări în acest fel, pe atât de multe elemente dumnezeieşti intră în firea omului, Iar mai târziu, îl umple în întregime şi întreaga fire devine în acest chip scufundată în dumnezeire, sau ascunsă în Dumnezeu. Pe măsură ce se statornicesc direcţiile unor astfel de lucrări, în aceeaşi măsură se statornicesc mai temeinic şi rugăciunea şi meditaţia şi cugetele cele bune. Ele influenţează orânduirea lucrurilor spre slava lui Dumnezeu, iar această îndreptare – drept răsplată – le întăreşte pe ele însăşi şi le mijloceşte. Tot ce este făcut de noi, Apostolul cuprinde în doi termeni : cuvânt şi faptă. Cuvintele se pronunţă cu gura, faptele se fac de celelalte mădulare. De la deşteptare până la culcare, una şi alta se fac într-o neîncetată întrebuinţare. Vorba curge în noi aproape fără încetare. şi alte mişcări ale trupului de asemenea nu se curmă. Ce jertfă bogată ar fi pentru Dumnezeu, dacă toate acestea s-ar îndrepta spre slava lui Dumnezeu ? Prin îndreptarea cuvântului spre slava lui Dumnezeu nu se izgoneşte numai vorba rea, ci şi vorba deşartă şi nu rămâne decât cuvântul ce slujeşte spre zidirea fraţilor sau – ca ultim hotar – nu slujeşte spre dărâmarea lor. La aceasta trebuieşte împreunată şi rugăciunea grăită. Odată cu întoarcerea lucrurilor spre slava lui Dumnezeu; nu se îndepărtează numai lucrurile rele, care sunt făcute după poftă şi în ascuns; aceasta n-ar trebui nici măcar să se pomenească printre creştini; dar arată duhul în care trebuiesc făcute lucrările obligatorii, îngăduite şi folositoare. Prin aceasta se izgoneşte din sfera activităţii noastre orice plăcere de sine şi slujirea lumii şi obiceiurile ei cele rele. Ca să faci totul în numele Domnului, înseamnă să îndrepţi totul spre slava Lui, să te stărui să faci totul astfel, încât să-I fie plăcut, dându-ţi seama de voia Lui în acest sens şi, pe deasupra, orice faptă s-o învălui cu o rugăciune înaltă spre El; cu rugăciunea să începi, iar cu rugăciunea să săvârşeşti şi cu rugăciunea să isprăveşti, la început cerând blagoslovenia, în continuare să cauţi ajutorul, iar spre sfârşit, să-I înalţi mulţumirea Lui, ca Celui ce a săvârşit în noi şi prin lucrarea Sa.
304. Viaţa omului pe pământ este un lanţ de suferinţă. Trebuie să ne luptăm cu trupul,. cu patimile şi cu duhurile răutăţii. În această luptă este nădejdea noastră. Mântuirea noastră este Dumnezeul nostru. Punându-ne nădejdea în Domnul, trebuie să suferim cu răbdare vremea luptei. Ispitele ca şi cum ar măcina pe om, prefac grăuntele în făină. Ele ne sunt îngăduite potrivit cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, spre marele nostru folos sufletesc; prin ele căpătăm o inimă zdrobită şi smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi.

Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Editura: Renasterea

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!