Meditaţii

M-am rugat Domnului să mă ferească de gândul mândriei și trufiei

Eu n-am fost un lucrător iscusit pentru Lucrarea Domnului, ci mai mult un ne-gata pentru tot ce era mai de valoare în această Oștire. Dar Domnul Iisus cel Răstignit, Mântuitorul meu, a pus și-n mine o fărâmă din iubirea Sa nemăsurată, și fărâma aceasta a crescut încet înaintea Lui. N-am dorit de când mă știu să fiu văzut și admirat de mulți, m-am ferit întotdeauna de a primi vreo cinste, ceea ce nu mi-am dorit niciodată. M-am rugat Domnului să mă ferească de gândul mândriei și trufiei, care a stricat și strică mereu tot mai mult ogorul Domnului; nici un păcat parcă n-a stricat atât de mult, aducând atâtea dezbinări, ca mândria și trufia, aceste răsaduri blestemate, cărora nu le poate nimeni sta împotrivă.

Nu m-am înghesuit în nici o adunare să iau numaidecât cuvântul, plăcându-mi mai mult nebăgarea în seamă și locurile cele mai din spate. Am luptat și voi lupta până la capătul vieții împotriva acestor păcate, care dezbină și care lasă în urma lor numai ruine. Ceva necunoscut însă de mine încă din vremea tinereții mele nu mă lasă să tac, mai ales când văd atâta nepăsare, atâta împotrivire și atâta mulțime de dezbinători ce se dau drept lideri și conducători mincinoși, care dărâmă și smulg orice răsad curat, pustiind astfel Lucrarea pentru care au muncit și și-au vărsat sângele înaintașii noștri.

De aceea am îndrăznit, în micimea mea săracă, să mă întorc acum în urmă cu aproape șase decenii, să caut și să cercetez toate locurile unde se adunau ostașii, să-mi amintesc de toți bătrânii care mărturiseau atunci, și așa, nepriceput cum sunt, să strâng puținele mele mărturii, pe care să le las celor care vin în urma mea. Și poate le vor folosi, pentru că m-am ferit ca de moarte să nu cumva să spun vreun neadevăr, prin care să smintesc sau să abat pe cineva din calea care duce spre Țara Luminii.

Călătoriile mele se înmulțeau, chiar dacă urmăritorii ne pândeau. Aveam și posibilitatea în familie de a mă deplasa cu toate că aveam copii în întreținere — fiindcă nevasta nu mă oprea. În plus, aveam încă un dar de la Domnul. Socrul meu, ca și soacra, erau niște oameni foarte evlavioși. Socrul a mijlocit mult la Domnul, rugându-L ca atunci când va pleca în veșnicie, Dumnezeu să nu lase locul unde a trăit el pustiu, fără să se vestească Cuvântul lui Dumnezeu și fără să se cânte spre slava Lui psalmi și cântări duhovnicești. Și Răsplătitorul Desăvârșirii și Ascultătorul tuturor rugăciunilor înlăcrimate l-a ascultat și m-a adus pe mine, sărmanul, care fără multă pricepere, am continuat lucrul început aici, până va găsi Domnul pe unul mai vrednic să pună mâna pe Steag.

Însetat și flămând, purtat de Cel Preaînalt, apoi îndemnat de Duhul pogorât la Rusalii, am tot căutat, pe unde puteam, să cercetez frații. Chiar dacă nu găseam adunări, cel puțin găseam frați cu care puteam să fac cunoștință, întreținându-ne în nădejdea că Domnul ne va dărui odată un loc mai larg și un cer mai senin… Îmi doream mult să am un însoțitor și purtător de grijă. Și Domnul mi l-a dăruit. Nu știu prin ce mijloace am aflat de frații din Valea Seacă. O soră de la noi se căsătorise cu un frate din Costești (sat vecin cu Valea Seacă) și au dorit să le fim nași de cununie. După aceea, acest tânăr în mai multe rânduri mă însoțea în unele călătorii, așa ajungând, cu fratele Costică Bulgaru, la frații din Valea Seacă. Atunci am intrat pentru prima dată în casa fratelui Tache Ieremia. Ce bucurie pe noi!… Încă un stol de păsări și încă o ceată de călători s-au întâlnit la o fântână și, sărutându-se, au început discuția despre mântuirea sufletului.

Am găsit însă aici un lucru străin de Lucrarea Domnului și de felul cum am primit-o noi! Cei de aici consumau băuturi alcoolice. Fie când venea cineva, fie la masă, îl serveau cu vin; ceea ce pentru noi era ceva lumesc, socotindu-se asta o patimă.

Și de atunci, ca și până atunci, ei nu s-au mai lăsat de năravul acesta, care i-a slăbit și i-a deosebit de Frățietate. Noi însă am luptat și vom mai lupta împotriva acestui spurcat păcat, care continuă să persiste prin multe locuri, robind sufletele, încât nu pot trăi fără să renunțe la pahar.

Ce frumos am început să colindăm cu mai mult curaj satele și localitățile, legând o mulțime de părtășii cu ostașii Domnului, care, cu toate opreliștile aspre, tot veneau; veneau și se predau în frumoasa Lucrare, purtând steagurile sau vânătăile, știind că nu poți purta unele fără altele. Era ceva minunat acum. După câțiva ani de creștere și dezvoltare duhovnicească, ți-era mai mare dragul să intri în Corocăiești, în casa fratelui Petrescu, sau la fratele Matei Logofătu, sau la alții, care te întâmpinau de departe cu zâmbetul pe buze, cu dragostea lor arzândă și neprefăcută.

Mai târziu, ne-au crescut copiii și am început să-i obișnuim cu Biserica și adunarea, cu obișnuința de a cunoaște frații. Dar creșterea aceasta și bucuriile acestea trebuia plătite. Și Domnul nu întârzia ca, după ce robii Săi s-au maturizat, să-i treacă prin încercări, spre a se face mai destoinici, mai hotărâți pentru orice încercare, chiar până la jertfă.

Încercările continuau în cele mai multe dintre adunări. Intrau aceste păsări răpitoare și ciuguleau Bibliile, carnețelele, apoi erau amendați, chemați și batjocoriți pe la posturile de jandarmi sau chemați pe la județe, chiar unde securitatea își desfășura activitatea intensă împotriva celor credincioși. Și mai ales căutau să dărâme turnurile de pază și agenții de legătură. Oriunde te deplasai erai urmărit. Și lucrau nu numai prin străini, ci și prin frații tăi, pe care-i prinseseră, înșelându-i cu fel de fel de momeli și minciuni pe care, când te anchetau, ți le citeau clar și senin, de parcă ar fi fost ei acolo și au înregistrat totul. Deși pe atunci încă nu erau aparate de înregistrare, ei aveau posibilitatea să nu Ie scape nici nuntă, nici un botez și nici o altă ocazie de unde să nu aibă corect tot ce s-a vorbit și s-a discutat acolo. Restricția asta lucre mai ales la zidirea și cimentarea Lucrării lui Dumnezeu, căci cu cât eram mai batjocorit și mai amenințat cu tot felul de intimidări, cu atăt mai mult puterea Duhului, Care sufla înviorător, te făcea gata nu numai de a suferi, ci, dacă se cerea, de a și muri pentru Domnul. De aceea Lucrarea nu se stingea, ci mai frumos se aprindea.

din „Mărturia vieții mele” / Constantin Pânzariu, Sibiu: Agnos, 2004