Vor fi aceste valori cu care încerc rândurile de faţă pentru cei care-şi aruncă o privire fugară peste ele un motiv de oprire asupră-le? Nu ştiu. Dumnezeu ştie. Dar pentru cel care nu doar doreşte să înşiruie aici gânduri au o însemnătate neegalabil de măreaţă. Înainte însă de a ajunge să realizez fiecare aspect în parte al acestor trei cuvinte, aş îndemna să citim pe silabe aşa: MA-MA! A-CA-TIST! PSAL-TI-REA! Dar aş mai dori să ştim că aceste cuvinte nu-mi aparţin nicidecum, ci ele sunt ale Părintelui nostru scump, Iosif.
Într-o foaie îngălbenită de sfinţenie şi de ani, acum aproape treizeci de ani, am citit aceste trei cuvinte-cheie. Şi citirea acelor rânduri m-a pus pe gânduri, nelăsându-mi răgaz să trec indiferent peste ele: „Mama… creşterea bună din casă – Casa de la Ierihon. MAMA. Mama, acaftist, Psaltirea. Înţeleg că moştenirea mamei e mai scumpă ca toate. Dacă aş fi pierdut-o, nimic s-ar fi ales de toată învăţătura mea” (în Moise Velewscu, Profetul vremilor noastre, vol. 1, pg. 46).
Iar acum, dacă am lega această triplă înşiruire, cu idei de unire între ele, ar ieşi cam următoarele idei: MAMA M-A ÎNVĂŢAT ACATISTUL ŞI PSALTIREA. Sau: DE LA MAMA AM ÎNVĂŢAT CUM SĂ ROSTESC UN ACATIST ŞI CUM SĂ BOCESC DUPĂ PSALTIRE.
Bocetul acesta îl cunoşteam însă din mai frageda mea tinereţe, de la o fiinţă mult scumpă mie: tot o mamă. Dimineaţa devreme, cu mult-mult înaintea zorilor, se scula să-şi facă rugăciunea. Şi, deasupra Psaltirii ei neadormite, primită în dar de la Părintele Vladimir Popovici, cu ochii de acum umblându-i pe deasupra, căci ştia totul pe dinafară, la luminiţa palidă a candelei, mamaia mea bocea după psalmii minunaţi ai lui David… Dacă era iarnă, uitam de mine în treacătul pe la uşa cămăruţei sale. Dacă era vară, uitarea îmi era şi mai expusă. Încremeneam trecând pe la geamul cu lumină… Apoi, ziua întreagă îmi era marcată de cuvântul care zice: Cântă-i, mamă, cântă-i psalmii minunaţi, / până se-nchid dulce ochii legănaţi, / până cade moale mâna din a ta, / cântă-i, mamă, cântă-i, nani-nani-na!…
Trecând timpul, mila cea neîntrecut de neînţeleasă a Domnului m-a adus la Casa Centrală a Oastei, unde aflasem sensul veşnic al trilogiei cuvintelor cu amiros de busuioc şi veşnicie. Abia aici am început a silabisi cuvintele Acatistelor şi ale Psaltirii neadormite, gustând astfel ceea ce, poate, singur n-aş fi avut cum niciodată, nici n-aş fi crezut că poate exista aşa ceva.
Până aici nimic nou sub soare, poate vor zice unii dintre posibilii cititori. Ceea ce are sens este neînţelegerea unora care nu-mi dau dreptate dacă ar fi să spun ceva cu privire la dulceaţa celor trei cuvinte: Ma-ma! A-ca-tist! Psal-ti-rea! Să le rostim dulce, calm şi cald, aşa cum se îmbină ele în câte două, trei şi iar trei silabe. Vom vedea atunci cum inima şi buzele ni se îmbină şi ele melodios şi armonios în două, trei şi iar trei sfinte alcătuiri de jar sfânt…
Slăvit să fie Domnul!
Costel BALAN
