„Sunt câteodată clipe care, Iisus, n-aş vrea să treacă-n veci… Sunt cele care eu cu Tine şi Tu cu mine le petreci. Sunt câteodată stări din care în veci aş vrea să nu mai ies, Sunt cele pe Tabor cu Tine, Preastrălucitul meu Ales.” (T. Dorz, «Sunt câteodată»)
Profetul Isaia spune, la cap. 12, vv. 1-2: „Şi tu vei zice în ziua aceea: Lăuda-Te-voi, Doamne, că, deşi pornit împotriva mea, mânia Ta s-a întors de la mine şi m-ai miluit. Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele; nădăjdui-voi întru El şi nu mă voi înfricoşa, că izvorul puterii mele şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu şi izbăvirea mea”.
În cartea Prietenul tinereţii mele, fratele Traian Dorz ne spune: „Timpul tău de muncă şi de luptă este numai cât azi. Scurtimea vieţii tale este doar cât o zi, cât azi. Ieri a fost veşnicia din care ai ieşit, mâine va fi veşnicia în care vei intra. Între aceste două veşnicii este clipa ta, timpul tău de azi. În timpul acesta tu trebuie să arăţi pentru ce ai venit în lumea aceasta şi la ce te vei duce în cealaltă. Totul pentru tine depinde de aceste două cuvinte: aici şi acum. Dacă aici şi acum tu eşti în Mine, aici şi acum tu îţi vei câştiga viaţa şi slava veşnică, mântuindu-te pe tine şi pe mulţi. Dacă tu eşti în Mine, oriunde vei merge vei duce cu tine lumina adevărului, căldura dragostei, bucuria mântuirii. Şi vei fi binecuvântat şi tu şi lucrul tău şi Domnul Care te-a trimis. Alege hotărât, căci veşnicia ta şi a multora poate atârna numai de firul acestei clipe”.
Cel care a cunoscut iubirea şi durerea adevărată nu mai poate fi cu nimeni crud şi aspru niciodată. Scumpii sufletului meu, cât sunt de frumoşi şi de binecuvântaţi oamenii lui Dumnezeu cei adevăraţi! Duceţi-vă la ei şi căutaţi, că doar ei vă simt durerile, doar ei plâng cu cei ce plâng.
„Dar oamenii cereşti s-au dus şi parcă pe vecie,
cu cât întrebi mai mult de ei, tot mai puţin se ştie.”
În dulce vers, fratele Traian ne atenţionează:
„Se va lăsa-n curând aşa o noapte întunecată /
şi nimeni nu va mai afla cărarea cea curată, /
şi mulţi vor plânge cum n-au plâns în nici o nebunie /
când vor vedea că ce-au pierdut s-a dus pe veşnicie”.
De mâna oamenilor lui Dumnezeu nu se leagă nici banul, nici averea, nici lăcomia, nici îmbrăcămintea strălucitoare. Ei uită şi de mâncare pentru ei înşişi. Când te uiţi la ei, vezi cum se umple faţa lor de o lumină cerească, ori de câte ori au prilejul să facă un bine.
Părintele Iosif Trifa spunea: „Când, de la un hotar la celălalt al ţării noastre, tot românul se va hotărî să lupte împotriva tuturor păcatelor, când de la o margine la cealaltă a ţării noastre toţi ne vom aprinde de dorinţa să trăim o viaţă după Evanghelia lui Hristos, când stăpânirea noastră va fi luminată de dragoste faţă de supuşii ei, când stăpânitorii şi poporul vor fi uniţi în acelaşi gând curat şi bun, atunci am asigurat pe veci viitorul acestei ţări, al acestui neam”.
Duhul iubirii adevărate are căile lui tainice şi mijloacele sale de înştiinţare pentru inimile pe care le-a legat cu razele lui ca şi cu nişte funii, ca şi cu nişte lanţuri. Când toată inima ta Îl iubeşte fierbinte pe Iisus, când toată fiinţa ta este plină de aşteptarea revederii Lui, când toate gândurile tale îţi sunt trimise după El, când tot timpul tău este umplut cu căutarea şi chemarea Lui, când toate întrebările şi răspunsurile tale Îl privesc pe El – o, atunci cât de pline îţi sunt toate de prezenţa Sa dumnezeiască!
Cât de cereşti sunt aceste stări, aceste trăiri şi totuşi cât de normale devin ele pentru acei care într-adevăr au toată inima plină de o fierbinte dragoste pentru Iisus!…
Una dintre frumoasele poezii ale fratelui Traian ne aduce aminte de dragostea şi iubirea fără de margini faţă de Dulcele mult-iubirii inimii sale: „Nu pot să mă mai satur de cântec şi iubire; / oriunde simt că-s ele le-aş asculta-n neştire, / le-aş aduna în suflet cu-o sete ne-ncetată, / de ele nu mă satur, Iisuse, niciodată! // Şi nu pot să mă satur de ce-i frumos şi bine, / oriunde ştiu că-s ele, m-aş duce după Tine; / şi m-alipesc de ele mai dulce de-orice dată; / de ele nu mă satur, Iisuse, niciodată. // Şi nu pot să mă satur de fraţi şi de-adunare, / oriunde-i ştiu m-aş duce cu dorul cel mai mare, / le-aş da pe totdeauna iubirea mea curată; / de ei nu mă mai satur, Iisuse, niciodată! // Şi nu pot să mă satur, fiindcă Tu eşti ele, / Tu slava şi iubirea şi raiul vieţii mele, / şi dragostea de Tine e tot mai minunată; / de ea n-am să mă satur, Iisuse, niciodată !”
Să ne ajute Dumnezeu să ne curăţim inimile, să primim nuiaua lui Dumnezeu – trimisă nouă prin această boală – cu pocăinţă şi îndreptare adevărată, spre a-Şi întoarce Dumnezeu mânia şi nuiaua de la noi şi a ne milui după Mare Mila Sa. Amin!
Slăvit să fie Domnul!
Aurel ILE
