Fraţii din Sibiu au aflat şi ei de cele petrecute cu fraţii la adunarea de la Săsciori. Ne-am gândit şi ne-am frământat ce putem face ca să-i ajutăm.
Ne gândeam la fratele Marini, cum era el suferind şi bolnav, şi ne-am zis: Dacă-l va condamna şi-l va închide, ce va face el la închisoare pe timp de iarnă? Va răci şi se va îmbolnăvi şi mai tare. De asemenea, ne-am gândit şi la ceilalţi trei fraţi din Săsciori, care erau cu toţii nişte oameni bătrâni. Şi, ca bătrâni, erau şi ei suferinzi şi bolnavi. Unul dintre ei – fratele Mirion – era chiar foarte bolnav. Ne-am gândit că şi ei vor putea suporta foarte greu închisoarea pe timp de iarnă şi se vor îmbolnăvi. Dragostea frăţească se gândeşte şi la lucruri de felul acesta.
În acest scop, ne-am hotărât să le luăm un avocat bun, care să-i apere, să nu fie condamnaţi, sau cel puţin să le uşureze pedeapsa.
Pentru aceasta, ne-am interesat şi am vorbit cu cel mai bun avocat din Sibiu de pe vremea aceea, care ne-a promis că-i scapă de pedeapsă, dar ne costă cam mult: o sută de mii de lei. Erau bani mulţi pe vremea aceea: valoarea unei case familiale în Sibiu.
Ne-am sfătuit cu fraţii şi ne-am hotărât să facem rost de bani până la proces. Douăzeci de fraţi s-au hotărât să-şi dea salariul pe o lună de zile, câţiva fraţi s-au oferit să-şi dea o jumătate de salariu, iar cei mai săraci, cât vor putea şi, în felul acesta, se adună suma necesară.
Fratele Diac Vasile s-a dus şi a vorbit cu avocatul şi urma să mergem şi cu fratele Marini, să-i dea procura, ca să poată apăra la proces.
Fratele Marini s-a întâmplat că nu era la Sibiu, iar când a venit şi i-am spus despre planul nostru, a zâmbit uşor, cum avea el obiceiul, şi a refuzat să meargă la avocat, spunând că el are pe Domnul Iisus ca sprijin şi ajutor în necazuri, şi El este cel mai bun şi cel mai puternic apărător al său, şi El va purta de grijă şi de lucrul acesta. Mai spunea că el a încredinţat în mâna Domnului şi această problemă şi are încredere că Domnul o va rezolva cel mai bine, spre slava Sa şi spre binele nostru, El fiind cel mai bun avocat şi apărător al nostru.
Spunea fratele Marini, în continuare:
„Chiar dacă va trebui să merg la închisoare, eu mă duc bucuros, dacă voia Domnului este aşa. Poate că va fi nevoie să-L mărturisesc pe Domnul şi celor din închisoare, şi eu nu vreau să mă împotrivesc Domnului, dacă voia Lui este aceasta. Lăsăm în grija Domnului şi lucrul acesta şi El va purta grijă de noi. Nu se poate întâmpla altceva decât voia Domnului şi noi asta dorim s-o împlinim.”
Am rămas ruşinaţi în faţa Domnului şi în faţa fratelui Marini de puţina noastră credinţă şi încredere în Domnul pe care o aveam noi, fraţii din Sibiu, căutând să-l scăpăm cu puterea lumească şi cu bani. Fără să ne dăm seama, voiam să zădărnicim planul lui Dumnezeu, care avea suflete în închisoare, care, pe urmă, am văzut că s-au întors la Dumnezeu prin propovăduirea Cuvântului de către fratele Marini. Ne vom ocupa şi de lucrul acesta în cele ce urmează.
Judecarea procesului
În sfârşit, a venit şi ziua procesului. În boxa acuzaţilor, erau trei fraţi şi surori de la Săsciori, împreună cu fratele Marini, care era acuzatul principal.
Ca reclamant, era preotul Stoicuţa de la Săsciori. Alături de el era şi preotul Vonica Nicolae, ca reprezentat al Mitropoliei din Sibiu, care a fost trimis special de către Mitropolitul Bălan să acuze pe fraţi, susţinând punctul de vedere al Mitropoliei. Preotul Stoicuţa a avut grijă să-l anunţe pe mitropolit şi mitropolitul a avut grijă să-l trimită pe Vonica drept acuzator al fraţilor. Fiecare cu grija lui şi cu felul lui de a gândi şi judeca, după interesele fiecăruia.
Acest Vonica era fostul nostru frate, unul dintre cele trei „calfe ale lui Neemia”, care a lucrat la aceeaşi masă cu fratele Marini şi cu fratele Traian Dorz, alături de Părintele Iosif Trifa, cu câţiva ani mai înainte, în Lucrarea Domnului, la redactarea foii «Isus Biruitorul». Iar acum, după ce s-a făcut preot, îndeplinea rolul de „trădător” şi „pârâş” al fraţilor săi pentru „bietul blid de linte” (serviciul) – cum spunea fratele Traian Dorz, într-o poezie pe care a făcut-o cu acest prilej, al plecării lui la «Lumina Satelor» (foaia Mitropoliei).
Preşedintele Curţii Marţiale a fost un om bătrân şi serios, colonelul Carapancea.
Dezbaterile procesului au durat de la orele 20:00, până la orele 2:00, noaptea, adică timp de şase ore.
Primul care a fost audiat a fost fratele Marini, care, la întrebarea preşedintelui: ce ocupaţie are, a răspuns:
– Am avut ocupaţia de învăţător, iar în prezent sunt publicist la Oastea Domnului.
La a doua întrebare:
– Despre ce scrii în prezent? fratele Marini a răspuns:
– Scriu despre chemarea sufletelor la Domnul Hristos şi la mântuire!…
– Nu te înţeleg! a răspuns preşedintele. Explică mai detaliat despre ce este vorba.
Atunci fratele Marini a început să-şi istorisească întreagă viaţa sa, începând din copilărie şi până în prezent, după cum urmează:
„Încă din copilărie, am fost mereu suferind. Din această cauză, copiii, la şcoală, şi mai târziu colegii de la Şcoala Normală mă batjocoreau şi mă luau mereu în râs.
Ca învăţător în comuna natală, de asemenea, am fost mereu suferind, iar după câţiva ani boala s-a agravat, aşa încât a trebuit să mă internez pentru tratament în Sanatoriul de la Geoagiu, judeţul Hunedoara.
În situaţia de boală în care mă aflam, eram fără nici o nădejde, disperat, neliniştit, nefericit şi mă consideram cel mai nenorocit om din lume.
Aci, în sanatoriu, am întâlnit pe Părintele Iosif Trifa, care suferea de aceeaşi boală ca şi mine. Apropiindu-mă sufleteşte de dânsul, mi-a vorbit despre Domnul Iisus şi despre mântuire, de bucuria, de mângâierea, de pacea şi fericirea pe care le poate da El sufletelor care sunt în necazuri şi în suferinţă.
Pe Părintele Iosif Trifa, deşi era în aceeaşi situaţie de boală, ca şi mine, îl vedeam întotdeauna vesel, bucuros şi liniştit, plin de nădejde şi de pace şi era foarte fericit.
Vestirea Evangheliei şi chemarea la Domnul Iisus, pe care am auzit-o de la Părintele Trifa, precum şi pilda vieţii sale m-au convins şi m-au determinat să primesc şi eu pe Domnul Iisus, să mă predau Lui şi să mă întorc la Dumnezeu.
După ce am primit pe Domnul Iisus ca Domn şi Stăpân al vieţii mele, din cel mai nenorocit dintre oameni, am devenit cel mai fericit.
Şi acum, la rândul meu, chem şi eu suflete la mântuire şi la Domnul Iisus, atât prin mărturisirea cu gura, cât şi prin scris, cum spuneam la început.”
Pe scurt, cam acestea sunt cuvintele ce ni le mai amintim că le-a mărturisit fratele Ioan Marini în faţa Curţii Marţiale din Sibiu, la procesul care a avut loc la începutul anului 1942.
Desigur că n-am spus aici nici pe departe despre tot ce a spus fratele Marini în clipele acelea, în situaţia în care se afla el atunci de mărturisitor al Domnului, care trebuia să dea socoteală de nădejdea care era în el în faţa autorităţii pământeşti. Apoi, am căutat să fiu cât mai scurt şi mai cuprinzător în reproducerea vorbirii fratelui Marini, care a durat mai mult de o oră.
Spre sfârşitul vorbirii fratelui Marini, datorită mărturisirii convingătoare pe care a făcut-o în faţa instanţei de judecată, au început să curgă lacrimile nu numai din ochii fraţilor şi surorilor, care erau acolo în calitate de inculpaţi, şi ai celor din publicul asistent, ci şi din ochii preşedintelui şi ai celorlalţi ascultători.
A urmat apoi audierea celorlalţi acuzaţi, a fraţilor şi surorilor din Săsciori, care au mărturisit şi ei, fiecare după puterea lui, pe Domnul, în legătură cu viaţa lor.
Pe sora Oana a întrebat-o:
– Şi dumneata ai vorbit în adunare?
La care sora a răspuns:
– Eu n-am vorbit, numai m-am rugat în adunare…
– Cum te-ai rugat? Te rog să spui aci, în faţa noastră, exact aceleaşi cuvinte pe care le-ai spus acolo, când te-ai rugat!
Şi sora Oana s-a rugat aşa cum s-a rugat în adunare.
La un moment dat, sala de judecată a Curţii Marţiale se transformase în adunare a Oastei, prin mărturisirile şi vorbirile pe care le spuneau fraţii.
După terminarea audierii acuzaţilor, preşedintele s-a adresat pârâşului, preotului Stoicuţa, zicându-i:
– Părinte, să ne spui pentru ce ai adus pe oamenii aceştia la judecată, în faţa Curţii Marţiale, că, după declaraţiile lor, reiese că n-au făcut nimic rău împotriva legilor Statului?
Atunci, preotul, tremurând de emoţie, a spus:
– Nu eu i-am adus aici, ci jandarmii le-au făcut procesul.
– Jandarmii le-au făcut proces în urma sesizării şi a stăruinţei dumitale! a spus preşedintele.
Preşedintele se adresă din nou preotului Stoicuţa din Săsciori:
– Părinte, să ne spui ce fel de om este domnul învăţător Marini şi ce rău a făcut el?
Preotul răspunde:
– Domnul Marini a fost învăţător la Şcoala Primară din comuna noastră. Dânsul este un fruntaş al comunei şi este unul dintre cei mai buni fii ai comunei noastre şi nu pot spune că a făcut vreun rău…
Preşedintele:
– Nu găsesc motive de vinovăţie pentru ca să-i pot condamna pe aceşti oameni şi cer să fie achitaţi, întrucât sunt nevinovaţi!…
Atunci a intervenit împuternicitul Mitropoliei din Sibiu, preotul Vonica, care a citit o lungă acuzare adusă fraţilor de către mitropolitul Bălan, după care a cerut cu stăruinţă să fie condamnaţi, întrucât au ţinut adunare în afara Bisericii şi fără aprobarea ei, şi prin aceasta s-au răzvrătit împotriva autorităţilor bisericeşti, ieşind din ascultare. În acest scop, au invocat şi unele articole din canoane.
Preşedintele:
– Aceşti oameni n-au călcat legile Statului şi, prin urmare, n-avem motiv să-i putem condamna. Dacă au călcat legile dumneavoastră, bisericeşti, condamnaţi-i dumneavoastră!
Preotul Vonica, luând din nou cuvântul, a repetat acuzele Bisericii aduse fraţilor şi a spus că punctul de vedere al Bisericii şi, în special, al Înalt Preasfinţitului Mitropolit este că sunt vinovaţi şi trebuie să fie condamnaţi.
După o lungă deliberare, Curtea Marţială, fiind influenţată de reprezentantul Bisericii, a dat următoarea sentinţă:
Marini Ioan, condamnat la trei luni închisoare;
Mirion Ion, condamnat la o lună închisoare;
Capătă Ioan, condamnat la o lună închisoare.
Le-au dat condamnarea cea mai mică, pentru a nu se putea spune că nu i-a condamnat, deoarece preşedintele se temea de mitropolitul, care avea mare trecere şi influenţă pe la autorităţile superioare de la Bucureşti, fiind amestecat şi el în politică.
va urma
Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013
