Nicolae Steinhardt, din ”Jurnalul fericirii”
N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ţine”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.
Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.
Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămînd, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-l poată da de băut, să-l poată primi, să-l poată îmbrăca sau să poată veni la el?
Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?
Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea cîtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi). Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atît de prost – (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) – încît să nuşi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.
Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivitătii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsiile oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.
Chibrite aprinse aruncate peste benzină.
Dar eu parcă am ştiut ceva? Am ştiut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferinţele ascunse? despre eroii neştiuţi? despre cei ce douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru îşi păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunţ şi spurcăciune, la prăbuşire şi demenţă?
– În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani.
De vreme ce Cristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd fierul te pătrunse”.
Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii.
Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard – şi întregul sinod de la Halchidon. Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). În ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea ci şi toata tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd, găurit, terfelit, sfîrtecat. Învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski – făţiş – căi apare Cristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvru şi unde în primul plan domina galbenul intens – uită-l dacă poţi! – al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb.
Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate – cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor –, Cristos este cu totul singur şi-n părăsire, un răstignit lîngă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi – din cauza norilor joşi – de zăpuşeală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decît melancolice.
Un sistem închis cum spun fizicienii cînd prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din ţărîna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brunăj ceara peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopoq nu încape ieşire. Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Şi-au căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi.
Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.
Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.
Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul. Desigur, adaogă: facă-se voia ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor – , căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de allzumenschlich-ul21. Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încît pînă şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia.
Dacă n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e. (Se simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, încît se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei).
Nici Toma n-ar fi pus condiţii atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă. Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea
impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea – ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie – nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii – în tabloul lui Mathias Grünewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie –, mai era neapărat nevoie – pentru completare, pentru întărire – să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute). Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea fără sare, ca nunta fără lăutari. (Iar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai – înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament – poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu prin
simţiri. Numai tîlharul cel bun simte la fel cu Domnul).
Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon. Bine, totală, dar Cristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu. Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după cîteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii – sau ateii? Să le fi făcut Cristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?
Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul! Argumente de text: la Romani (8,32) Pavel scrie: „El care pe însuşi! Fiul său nu l-a cruţat”. Acest nu l-a cruţa ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală. Numai prin împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţine decoctul final: suprema amărăciune.
Tot Pavel la 1Cor 1,23 : „Însă noi propovăduim pe Cristos cel răstignit”, iar la 2,2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe Acesta răstignit”. De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd săi sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce – solemniter – ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i durerea, neîncetat sel referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele din urmă consecinţe (şi Cristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenesc întreg). Dacă şi-ar fi păstrat – măcar în parte – impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime – prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil.
La 1Cor 6,20 şi 7,23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ”. Cu preţ cinstit. Întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sînge din sîngele nostru.
Şi la Evrei (2,17; 2,18; 4,18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.
21 „preaomenescul” (grm.), termen consacrat de Fr. Nietzsche.
Jurnalul fericirii (de Nicolae Steinhardt)
