SCRISOAREA II
Ciprian urează, sănătate fratelui Eucratius11.1. Frate preaiubit, în numele dragostei tale şi al respectului reciproc, ai socotit să-mi ceri sfatul, anume ce părere am cu privire la un oarecare măscărici care, pripăşit pe la voi, a stăruit până de curând în neruşinarea aceluiaşi meşteşug al său, ca îndrumător şi învăţător, nu în a-i instrui, ci în a-i duce la pierzanie pe copii, prin ceea ce rău învaţă şi le strecoară celorlalţi, în sfârşit, dacă un astfel de om trebuie să intre în comuniune2 cu noi.
2. Eu socotesc că nu se potriveşte nici sfintei măreţii, nici învăţăturii din Evanghelie, ca virtutea şi demnitatea Bisericii să fie pângărite printr-o legătură atât de ruşinoasă şi ticăloasă. Căci, de vreme ce în Lege bărbaţii sunt opriţi să îmbrace veşmânt femeiesc şi cei de felul acesta sunt judecaţi ca nişte blestemaţi3, cu cât mai mare este nelegiuirea, nu numai de a primi veşminte femeieşti, ba încă de a se şi arăta, chiar prin purtare şi învăţătura neruşinatului meşteşug, schimonosiţi şi desfrânaţi şi efeminaţi!
1 Formulă epistoloară: CyprianusEucratiofratri s[salutem dat]. Destinatarul pare a fi fost Eucratius din Tina, al 29-lea votant (Seni. Episcop. 29) la Sinodul din 1 septembrie 256. Cf. H. von Soden: Die Prosopographie des AfrikanischenEpiscopats zur Zeit Cyprians, Rom, 1909, p. 8 şi 23.
2 Comuniune, communio, termen polisemantic ce poate fi tradus, în funcţie de context: comuniune, împărtăşire sau împărtăşanie, participare, legătură etc.
3 Deuteronom XXII, 5. Rolurile feminine în teatrul vechi erau prestate tot de bărbaţi, travestiţi. Femeile erau excluse de pe scenă.
2.1. Şi nimeni să nu se dezvinovăţească, cum că acela însuşi a renunţat la teatru, de vreme ce-i învaţă pe ceilalţi acest lucru. Căci nu poate părea că a încetat, cel ce şi-a pus locţiitori şi care, în locul său, unul singur, a ridicat mai mulţi urmaşi, care să instruiască împotriva învăţăturii lui Dumnezeu şi să înveţe în ce fel să se schimbe un bărbat în femeie şi să se schimbe sexul prin meşteşug şi să fie pe plac diavolului, ce pângăreşte creatura dumnezeiască prin păcatele unui trup stricat şi slăbit.
2. Iar dacă un asemenea om aduce ca motiv lipsurile şi constrângerile sărăciei, poate fi adăugat, la nevoie, între ceilalţi, care sunt hrăniţi din bunurile bisericii, de se mulţumeşte cu o hrană frugală şi simplă şi nu socoteşte că trebuie răsplătit cu un salariu1 pentru a nu mai păcătui, cu toate că acest lucru nu ne foloseşte nouă, ci lui. De altfel, câştige de acolo cât vrea; ce fel de câştig este acela care smulge oamenii de la ospăţul lui Avraam şi Isaac şi Iacov şi, rău şi primejdios îngrăşându-i în lumea aceasta, îi îm¬pinge spre chinurile veşnicei înfometări şi însetări?
3. Şi, de aceea, întoarce-l, pe cât poţi, de la această decădere şi ruşine, la calea curăţiei şi la nădejdea vieţii sale, încât să fie mulţumit cu cheltuielile Bisericii, e drept, destul de modeste, dar mântuitoare. Iar dacă biserica de acolo nu reuşeşte să ofere hrană celor aflaţi în nevoie, l-ar putea trimite la noi, ca să primească aici ce-i va fi necesar pentru hrană şi îmbrăcăminte, şi să nu înveţe în afara Bisericii pe alţii lucruri ucigătoare, ci să afle însuşi înăuntrul Bisericii cele mântuitoare.
Preaiubite fiu, îţi doresc să fii mereu bine sănătos.
1 Salariu, salarium-. la începuturi, oştenii romani aveau asigurată hrana zil¬nică, dar pentru sare „sal”, pe care şi-o procurau singuri, primeau o sumă de bani numită astfel salarium (de unde, pe altă filieră, şi solda, soldat).
SFÂNTUL CIPRIAN EPISCOPUL CARTAGINEI
Scrisori / Editura Sophia
