Coloseni 3, 12-16
Sfântul apostol Pavel îi trimite ucenicului său Epafras aceasta epistolă, care continuase opera misionară din Colose (Coloseni 1,7), deoarece Biserica din Colose era tulburată de unele erezii iudeo-gnostice care căutau se semene confuzii printre proaspeții convertiți la creștinism.
Cât de actuale sunt aceste cuvinte astăzi, unde vedem atâta confuzie la unii frați și care seamănă mai departe acest duh de confuzie care nu apropie ci doar desparte, crezând că Oastea Domnului merge după placul unora și nu după voia Domnului care este desăvârșită. Fratele Traian ne spune că iubirea ne aproprie de frați și nu ne mai lasă să stăm departe de ei, iubirea ascultă, nu se îngâmfă: Tu-mi vrei, Iisus, iubirea mea cu frații dimpreună,/de nu-i așa, cât aș cânta, iubirea mea-i minciună! Unde-i dragostea curată ea-i unire cu ai săi/dragostea fără unire, e minciuna celor răi.
Sf. Pavel ne îndeamnă „să ne îngăduim unii pe alții, iertând unii altora…precum și Hristos ne-a iertat nouă” (v.13). Oare când ne greșește cineva, iertăm noi precum ne iartă nouă Domnul, sau facem ca și datornicul nemilostiv? (cf Matei 18, 22). Mântuitorul nostru, ori de câte ori greșim ne iartă, dacă venim la El cu sinceritate și pocăință, așa și noi trebuie să facem ori de câte ori ne greșește fratele nostru, trebuie să-l iertăm, deoarece dragostea pe toate le iartă (cf 1 Cor 13,7).
Un scriitor francez pe nume Anatole France spunea: Cât trăim, oamenii ne oferă spini, iar când murim, ne oferă trandafiri, noi să prefacem spinii în trandafiri ori de câte ori trebuie, ura în iubire, și cu cât vom ierta mai mult cu atât mai mult ne asemănăm cu Dumnezeu, iar fratele Traian ne îndeamnă prin toate poeziile sale să fim fiii Iubirii: când urii cu iubire-ntorci,/întreg e Dumnezeu în tine.
Sfântul apostol Pavel pune mai presus de toate, „dragostea, care este legătura desăvârșirii” (v. 14). Dragostea este cea care ne duce la desăvârșire. Ce mult bine a făcut și face Oastea Domnului în Biserica noastră, care ne-a înfrățit unii cu alții din diferite zone ale țării și ne-a adus la picioarele crucii Domnului nostru Iisus Hristos, și gândim la fel, simțim în inima noastră această dragoste. Însă dragostea trebuie să se bazeze numai pe adevăr, ele merg împreună nu separat, să iubim pe oameni însă nu păcatele lor, să spunem adevărul îmbrăcat în dragoste ori de câte ori este nevoie. Fratele Traian suferea ori de câte ori dragostea și adevărul nu mergeau împreună între frați: Se rupe inima din mine/când mi le văd în două stări/decât cu dragostea-mpărţită/mai bine mort pe-ai ei cărări./Decât cu adevăr făţarnic/mai bine mort cu cel frumos/decât viaţa cu satana/mai bine moartea cu Hristos! Merg cu-Adevărul şi Iubirea/la marginile lumii chiar/dar fără ele-oricine-ar zice/nu pot – şi nu pot, în zadar!
Îmi aduc aminte de un frate drag, fratele Toader Slavu care spunea: când se întâlnea cu frații prin țară la diferite adunări, numai trebuia să dea mâna sau să se îmbrățișeze, ci era îndeajuns să se privească și ochii începeau să lăcrimeze. Ce stări minunate trăiau frații noștri de odinioară. Oare de ce? Fiindcă erau între ei această legătură desăvârșită de dragoste adevărată de care spune apostolul Pavel, astăzi poate între noi numai este așa deoarece păcatul ne desparte, nu altceva. Cât de bogați putem deveni în această lume când avem călăuză pe Mântuitorul Hristos, și înțelepciunea de la El, și nu patimile noastre aducătoare de moarte.
Spre final apostolul ne îndeamnă să avem: „pacea lui Hristos, întru care am fost chemați ca să fim un singur trup, și să stăpânească în inimile noastre” (v.15). Înainte să rostim Crezul (Simbolul Credinței), părintele sau diaconul spune: Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim. Nu putem rosti Simbolul Credinței noastre dacă nu ne iubim unii pe alții, dacă în inima noastră este ură, mai ales dacă ne împărtășim și cu Sfintele Taine care sunt dătătoare de viață. Împărtășindu-ne cu Hristos zilnic din Cuvânt, din unica Pâine, putem deveni un singur trup” (cf. 1 Cor 10,17).
Așadar, Domnul păcii să fie în inimile noastre, ca acolo unde ne-a rânduit Domnul pentru un ceas să semănăm numai pace și iubire, căci „fericiți vor fi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9). Să-L rugăm pe Domnul să pună dragoste între noi, ori de câte ori o pierdem prin căderile noastre.
Timotei Mistrean
