Sunteţi convinşi toţi că aceste suflete sunt chemate de Tatăl? Sunteţi convinşi că sufletele din adunările frăţiilor voastre au primit chemarea din partea Domnului? Atunci ce ţi se cere? Să porţi de grijă acelei adunări să fie hrănită la timp. Cuvântul lui Dumnezeu să fie din belşug propovăduit. Fraţii să vină la adunare fără întrerupere, că avem cuvântul Sfântului Apostol Pavel care spune: „Să nu părăsim adunarea, cum au unii obicei”. Nu vă leneviţi când e vorba de adunare; acolo Îl întâlniţi pe Dumnezeu, acolo Îl întâlnim pe Hristos.
Toţi citim Biblia acasă, dar niciodată n-o înţelegem ca în adunare.
Toţi ne rugăm şi acasă, dar niciodată nu-i rugăciunea aşa de puternică cum la adunare. În adunare se petrece lucrarea de creştere duhovnicească. Dacă au întrebat iudeii odinioară: „Ce să facem, ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”, Mântuitorul le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este să credeţi în Acela pe care L-a trimis El!” Unde auzim noi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu în adunare? Unde se lucrează credinţa noastră, dacă nu în adunare?
Din gura vorbitorului şi până la inima ta, primitoare sau străină de Dumnezeu, se poate petrece o lucrare sau nu se mai petrece nimic; depinde cum e starea ta: potrivită sau nepotrivită de a primi Cuvântul lui Dumnezeu.
I-am făcut mereu atenţi pe unii tineri, că nu-i permis în adunare, fraţilor, ca unii să vorbească prin puterea Duhului Sfânt şi alţii să râdă, să glumească, să bea apă, să doarmă, să se mişte dintr-o parte în alta. Nu e permis în adunarea lui Dumnezeu. Fratele care vorbeşte trebuie sprijinit în rugăciune, ca Duhul lui Dumnezeu să poată lucra prin el. El va trebui să fie sprijinit pe braţe de rugăciune, să poată vesti Cuvântul lui Dumnezeu cum trebuie.
Ştiţi de ce nu avem fraţi lucrători cum trebuie? Spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă pentru mine, ca să pot vesti Cuvântul Domnului cum trebuie”. Noi ştim să judecăm pe fraţii lucrători că nu vorbesc aşa şi aşa… Dar de câte ori am îngenuncheat să ne rugăm Domnului pentru ei? Ei sunt îngerii Bisericii, prin care Dumnezeu vorbeşte; dar dacă noi nu-i sprijinim cu rugăciunile noastre, atunci e normal… că de multe ori fraţii sunt obosiţi, sunt poate indispuşi, sunt plictisiţi să apară în adunare; cum a zis Filip: „Ce să dăm mulţimii acesteia? N-avem de unde da gloatelor.”
Nu veţi avea niciodată, fraţilor, dacă nu veţi primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Vor pleca sufletele flămânde din adunare – şi să nu vă miraţi când unii vă vor părăsi. Nu te mira că vei răspunde odată în faţa lui Dumnezeu pentru că nu le-ai dat hrană la vreme, nu te-ai îngrijit de creşterea lor şi te-au părăsit şi au plecat în alte părţi, în alte bisericuţe, unde nu-şi găsesc odihna. Dar să nu uite nimeni dintre acei care aţi fost chemaţi în această Lucrare – că [aceasta] a fost hotărârea lui Dumnezeu. Dacă era nevoie de voi [în altă parte], acolo vă chema Dumnezeu, nu aici. Dar v-a adus aici, în Lucrarea aceasta, v-a dat în grija unora, ca să vă poarte de grijă până vă veţi însănătoşi.
Fraţilor lucrători, priviţi duhovniceşte peste adunările pe care le aveţi, la sănătatea duhovnicească a fraţilor şi surorilor noastre. Priviţi duhovniceşte la felul cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, la felul cum se dezvoltă în Cuvântul lui Dumnezeu – şi atunci să simţiţi bucuria. Căci tu, tată şi mamă, dacă v-a dat Dumnezeu copii, mereu vă uitaţi la ei cum se dezvoltă, cum cresc, dacă se îngraşă sau slăbesc – şi atunci vă creşte inima de bucurie. Apoi noi, duhovniceşte, trebuie să facem tot aşa: să facem această cercetare a adunărilor. Că noi venim la adunare şi spunem o predică – apoi, dacă fraţii au primit-o, e bine, dacă nu, iar e bine… Fraţilor dragi, nu merge aşa. Puneţi-vă pe inimă Lucrarea lui Dumnezeu, că veţi răspunde pentru ea.
Dacă Dumnezeu v-a chemat în această Lucrare, puneţi-v-o pe inimă şi luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Întăresc cuvântul acesta, fraţilor! E timpul de vară, e timpul destul de greu: nopţile sunt aşa de scurte şi noi de multe ori suntem aşa de obosiţi; dar, cu toate acestea, să nu părăsim adunarea, căci pierdem nespus de mult. Azi pierzi o adunare, mâine pierzi altă adunare, poimâine pierzi dragostea şi de citire, şi de auzire a Cuvântul lui Dumnezeu… Şi nu te mira atunci, frate, când fraţii tăi te vor înconjura şi învinui pe tine, frate lucrător, că nu ţi-ai făcut datoria cum trebuie.
Am o nespus de mare durere când întâlnesc câte un frate căruia îi sunt o povară atunci când trec prin faţa lui.
E un frate, prin părţile noastre, pe care ani de zile m-am luptat să-l pot aduce la Dumnezeu. Şi îmi spunea odată: „Frate, să ştii, eu când trec prin satul frăţiei tale parcă mi se întunecă ochii. Şi am rugat pe Dumnezeu să ia din faţa mea casa aceasta în care locuieşti, că nu o mai pot vedea…” Omul acesta simte o mustrare întotdeauna când trece prin satul nostru, dar nu s-a oprit niciodată, ca să stea de vorbă cu noi din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar totuşi era o povară pentru el, căci casa aceea era o mustrare pentru felul lui vinovat de viaţă, totdeauna [amintindu-i] de câte ori l-am cercetat cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi noi nu vom da înapoi. Vom stărui nespus de mult, aşa cum a stăruit Dumnezeul şi Mântuitorul nostru pentru trezirea şi pentru mântuirea sufletelor noastre.
Ne găsim la acest prilej minunat, la această nuntă, şi aş avea un cuvânt pentru tinerii noştri, pe care am vrea să-i vedem mai crescuţi, mai plini de dragoste. Că ei – cum am spus şi aseară – sunt lucrătorii de mâine.
Am vrea şi am dori din toată inima să facă şi ei o slujbă de ucenicie, să fie alături de fraţii bătrâni de pe la sate şi să cunoască fraţii, să cunoască metodele de lucru – cum se lucrează în adunări. Am vrea să-i vedem pe tinerii noştri alături de fraţii bătrâni întotdeauna. Şi pe fetele noastre am vrea să le vedem alături de noi în adunări, unde se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vă mulţumiţi, dragi tineri, numai să cântaţi! Nu vă mulţumiţi numai cu atât! Mulţumiţi-vă numai atunci când puteţi face o lucrare rodnică pentru Lucrarea Domnului. Voi, tineri dragi, fiţi un exemplu. Am mai spus că tineretul este „primăvara Lucrării”. Şi am vrea într-adevăr să vedem înflorind toate virtuţile în viaţa voastră, tineri dragi. Mirosurile şi culorile, şi podoaba, şi frumuseţea pe care trebuie să le răspândiţi în adunarea lui Dumnezeu – aveţi grijă cu toţii să fie mereu proaspete, mereu vii, mereu în clocot. Şi nu vă pot da alt exemplu mai minunat ca pe Timotei, de care v-am spus şi mai înainte. Timotei cerceta Scripturile şi era tare în Scripturi. Din copilărie cunoştea Scripturile, prin grija bunicii sale Lois şi a mamei sale Eunice. Şi Sfântul Pavel era încredinţat că şi în el, în Timotei, s-a întemeiat credinţa. Poate că unii dintre voi aţi avut sau aveţi încă părinţi credincioşi (poate că alţii nu aveţi părinţi credincioşi…), încă părinţii voştri sunt fraţii noştri şi sunt în adunările noastre. Pe fraţii mai bătrâni, care vă vestesc vouă Cuvântul lui Dumnezeu în adunare, care se interesează, mai mult decât de zestrea trupească, de zestrea sufletească a tinerilor şi a tinerelor, ascultaţi-i şi urmaţi-i cu căldură şi încredere. Să vă împodobiţi, tineri dragi, în cunoştinţa lui Dumnezeu, căci ei sunt părinţii voştri, care vă vor nu numai binele trupesc, ci, mai mult decât atât, vă vor binele duhovnicesc. Să câştigaţi cerul pe pământul acesta, prin cauza şi prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Şi m-am gândit să vă spun acum, dar v-o spun cu durere: că i-am îndemnat mai înainte pe mai mulţi dintre tineri: „Vorbiţi, tinerilor dragi, Dumnezeu vă aşteaptă…” Cei mai mulţi mi-au răspuns acelaşi lucru trist: „Nu mă simt bine, nu pot…” „Mi-e frig, nu pot…” „Nu mă simt în stare acum, nu pot…”
Fraţilor, e o durere lucrul acesta!… Se poate? Se poate să fie tinerii noştri necrescuţi suficient, slabi şi fără putere?…
Părintele Iosif era în sanatoriu, bolnav la Sanatoriul din Geoagiu, cu şapte operaţii în trup… Unii poate sunteţi martori când l-aţi găsit în sanatoriu [şi aţi văzut] cum îl aduceau operat, pe targa de operaţie… Dar când i-a văzut pe fraţi, a început să le vorbească. Alarmat, doctorul i-a spus: „Părinte Iosife, dacă vrei să mai trăieşti, să nu mai vorbeşti nimica…” A ascultat părintele Iosif puţin şi apoi a strigat: „Cum să tac, când o ţară întreagă mă cere? Cum să tac? Cum să tac, când fraţii mă aşteaptă să le vorbesc din Cuvântul lui Dumnezeu?…”
Cum puteţi să tăceţi voi, tinerilor, când adunarea şi Cuvântul lui Dumnezeu vă cer şi vă cheamă? Cum puteţi să tăceţi, când se aşteaptă de către fraţi şi de către Stăpân ca şi talentul vostru să fie pus în lucru, nu îngropat?
Gândiţi-vă cum a fost Neemia al nostru! Gândiţi-vă cum a fost părintele Ouatu, care la fel suferea şi el de plămâni şi tot în Sanatoriu la Geoagiu a fost şi el oprit de a mai vorbi, căci îşi vărsa pe gură sângele şi plămânii… Dar când fraţii l-au înconjurat, nu a putut tăcea şi a vorbit, amestecându-şi cuvintele cu sângele şi plămânii lui… Sânge şi bucăţi de plămâni rămâneau pe batistă… dar el spunea: „Nu pot să tac când fraţii au nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu.” Şi a murit părintele Vasile Ouatu ca un erou, dar numele lui, credinţa lui şi viaţa lui frumoasă vor rămâne veşnic în inimile noastre.
E presărată ţara noastră cu mormintele unor astfel de eroi care nu şi-au iubit viaţa până la moarte. E uşor să vorbeşti când tu ai tihnă, sănătate şi belşug în toate… E uşor aşa. Şi asta o poate face oricine are gură şi glas. Dar să-L vesteşti pe Dumnezeu în foame, în sete, în golătate, în boală, în dureri, să-ţi pui viaţa în joc pentru cauza lui Dumnezeu… aceasta nu e chiar uşor!… Aceasta nu prea poate oricine care are gură şi glas, ci numai cine are o inimă în clocot, o credinţă vie, luptătoare. Am cântat de multe ori, încă de pe când eram copil, o cântare minunată: „De pretutindeni, fraţii strigă”. Poate vă mai aduceţi aminte cum spun aceste rânduri: „Dorim pustia, vrem Canaanul / şi nu ne-ntoarcem înapoi.” N-am ştiut preţui cântarea aceasta până când nu am ajuns în pustie… Şi nu ne vom întoarce înapoi niciodată!… Dar au venit anii de pustie din 1959, când ştiţi ce greutăţi au dat peste Lucrarea aceasta. Dar şi atunci am zis: „Da, am cântat cu elanul tinereţii că „nu ne vom întoarce înapoi”, că „dorim pustia” şi că „vrem Canaanul”. Fraţii mei cei dragi, e grea pustia. Acolo nu e pâine. Acolo nu e apă. Acolo e veşnic un soare arzător.
Doriţi voi pustia? Vreţi Canaanul? Atunci pregătiţi-vă înainte de a intra în pustia aceasta.
Pregătiţi-vă nu cu traista de merinde, ci cu Hristos, căci numai prin El se poate ajunge la biruinţă deplină. Au venit şi anii grei peste Lucrare, însă toţi cei care au avut din Hristos în ei această merinde duhovnicească au putut să treacă cu bucurie. Au cântat în foame, în sete şi în golătate şi s-au bucurat… Ei au cântat când alţii plângeau şi se văitau, deşi sufereau la fel, aceleaşi dureri. Plângeau şi se văitau mamele, soţiile, copiii, toţi cei fără Dumnezeu; dar fraţii noştri cântau de bucurie. Cine îi întărea pe ei? Merindea duhovnicească – Hristos.
O lume întreagă îi întreba: „Cum, vouă vă mai vine să cântaţi şi acum?” „Dar cum să nu cântăm, când Îl avem pe Hristos de partea noastră? Ştim că soţiile noastre sunt purtate de grija lui Dumnezeu… Ştim că tatăl bătrân pe care l‑am lăsat acasă sau bolnavul pe care l-am lăsat acasă – ştim că şi ei sunt în grija lui Dumnezeu…”
E uşor să cântaţi, fraţilor dragi, dar să fim pătrunşi de duhul cântării, căci cel care a făcut aceste cântări – omul mare al lui Dumnezeu din zilele noastre, omul acesta sfânt, Traian Dorz – omul acesta a rupt din inima lui… Omul acesta a trăit clipele şi stările care sunt puse acolo… Iar noi le cântăm de multe ori numai ca să ne arătăm vocea noastră, cum putem striga de tare, să arătăm că ştim cânta, şi nu punem în cântare duioşia inimii. O, cântarea, fraţii mei dragi, trebuie s-o cântăm din toată inima, trebuie s-o cântăm cu tot duhul, trebuie să înţelegem rostul cântării… Trebuie să înţelegem rostul unei poezii! Nu vedeţi cât de frumoase sunt poeziile? Dar când alţii nu le ascultă, când alţii vorbesc, când alţii sunt preocupaţi [să umble] dintr-o parte în alta – pentru cine se mai spun poeziile acestea? Nici nu ne dăm seama cu câte lacrimi şi cu câte jertfe s-a scris o poezie! Nu ne dăm seama cu câte lacrimi şi durere s-a scris o meditaţie! Nu ne dăm seama… Pentru că, atunci când noi dormim în paturile noastre liniştiţi şi fără griji, sunt alte suflete care, cu mâinile umflate de munca zilei pentru câştigarea pâinii, stau noaptea de veghe şi lucrează din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ne dăm seama de munca părinţilor noştri, de truda lor, căci ei cu sânge şi cu atâta greutate au făcut toate. Oamenii aceştia, când îi priveşti în faţă, îţi zâmbesc; dar în inima şi în sufletul lor este atât amar şi este atâta durere… Îţi zâmbesc în faţă, ca să îţi arate cât de mult te iubesc, cât te compătimesc şi cât îţi vor binele tău. Însă inima lor sângeră de durere şi de amar pentru greul prin care trece Lucrarea lui Dumnezeu. Cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Cine cade în păcat şi eu să nu ard?”
Sunt atâţia care ard în Lucrare pentru fraţii lor. Sunt atâţia care şi-au pus viaţa în joc pentru Numele lui Dumnezeu. Şi-au îngropat viaţa în slujba Evangheliei şi nu vor altceva, decât să vadă Biserica crescând duhovniceşte. Am spus şi aseară că ne doare că suntem loviţi din toate părţile, dar, fraţilor, nu dăm înapoi, nu privim înapoi. Suntem hotărâţi să mergem până la capăt pentru cauza lui Dumnezeu.
Lucrarea aceasta este o Lucrare de mâine, este o Lucrare de viitor. Se vor depune încă multe suflete, încă multe jertfe pentru cauza lui Dumnezeu. Dar jertfele acestea sunt sămânţa de mâine a sfinţilor.
Voi, care veţi trece (când se vor fi sfârşit astfel de oameni) pe la mormintele lor, veţi plânge la mormintele lor că n-aţi preţuit zilele în care aţi avut pe marii oameni ai lui Dumnezeu care v-au vestit Evanghelia nu numai cu vorba, ci cu putere şi cu Duhul Sfânt.
5. PÂINEA LUI DUMNEZEU
di vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz)
la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1
