Cred că prima cântarea care, atunci demult, mi-a atins sufletul şi am plâns şi eu, înţelegând astfel de ce plângeau fraţii mei dragi, a fost cântarea următoare pe care aş vrea să o pot cânta cu voi, fraţii mei atât de dragi şi necesari sufletului meu:
Un Prieten bun pe calea vieţii
mi-ai fost, Iisuse Preaiubit,
din clipa când de bietu-mi suflet
Tu Te-ai lăsat să fii găsit.
Prieten bun, Prieten bun,
fii binecuvântat, Iisuse, Prieten bun!
În suferinţa grea şi lungă,
când toţi s-au dus şi m-au lăsat,
Tu ai rămas mereu cu mine,
Prieten bun şi-adevărat.
în nopţile de-ndurerare,
când faţa-n lacrimi mi-o scăldam,
o, numai mâna Ta cea bună
că mi le şterge, o simţeam.
Ajută-mi să-Ţi rămân aproape,
cu suflet recunoscător,
nedespărţitul meu Prieten
şi scumpul meu Mântuitor!
Fiţi binecuvântate, lacrimi dragi ce vă uniţi cu ale mele în aceeaşi iubire de Prietenul nostru nedespărţit, în acelaşi fierbinte dor de Veşnicie!…
Miriam