O mintirea e atât de vie, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Era pe la sfârşitul verii a îndepărtatului an 1935. Trecusem în clasa a V-a şi sfârşitul vacanţei de vară ne aduna pe toţi ţâncii, de 10-12 ani, în curtea şcolii, unde chinuiam o minge de păr, confecţionată de un „specialist“. Fotbal curat… ce să zic…
Seara se anunţa senină şi un imens soare roşu se prăvălea în asfinţit. De undeva, dinspre Craiova, trecuseră deja podul peste Jiu – care face legătura între satul nostru şi oraş – un grup de circa 30- 40 de persoane, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, ba şi câţiva copii, care înaintau cântând. S-au oprit în curtea şcolii, s-au aşezat care pe unde au găsit loc la umbra ocrotitoare a perdelei de salcâmi ce împrejmuia bătrânul locaş de învăţătură, spre uimirea noastră şi a vecinilor, care se îmbulzeau curioşi împrejurul noilor-sosiţi.
Au rezemat cu grijă un steag, pe care era, pe o parte, chipul Mântuitorului, iar pe cealaltă, Oastea Domnului dintr-o comună din judeţul Iaşi. Câţiva tineri din grupul sosit, în costume populare, s-au grupat şi au cântat un cântec, cum nu mai auzisem niciodată. Primele versuri răsunau cam aşa:
„Odată L-am văzut trecând / cu turma pe Păstorul blând…“
M-a pătruns un fior care nu mă mai încercase până atunci. Căldura şi dulceaţa melodiei, simplitatea şi frumuseţea versurilor, noutatea lor, m-au făcut parcă să plutesc în alte sfere. Nu m-ar fi mirat să se deschidă acolo, deasupra noastră, uşa Raiului. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Îmi venea să plâng, să râd… parcă eram vrăjit. Cred că de atunci s-a pus temelia viitorului meu sufletesc.
Grupul de ostaşi ai Domnului, găzduiţi în şcoala noastră, de dimineaţă, s-au spălat la jgheabul fântânii din curte, au prânzit pe iarba verde şi s-au pornit mai departe.
E de necrezut… Merseseră peste 800 de km, pe jos, răscolind sufletele cu cântecele sfinte, cu îndemnul la pocăinţă şi rugăciune. Am plecat şi eu cu ei, împreună cu tata, care era înaintat în vârstă, dar n-a pregetat să înfrunte greutatea unui drum lung. După ce ne-am întors acasă, a aruncat tabachera şi, până a trecut la cele veşnice, timp de vreo 20 de ani, nu l-am mai văzut fumând, nici înjurând sau zicând alte vorbe rele.
Fiorul de credinţă şi dragostea ce mi le-au transmis – în urmă cu 60 de ani – aceşti ostaşi pelerini şi-au sedimentat şi întărit rădăcinile în toată fiinţa mea, aşa încât şi acum – după atâta amar de vreme, când răsfoiesc cartea de cântări şi dau de cântarea «Blândul Păstor» – mă încearcă acelaşi sentiment de linişte şi pace şi de dorinţa de a nu mai părăsi calea cea strâmtă. Melodia care m-a urmărit în cele mai cumplite ceasuri de deznădejde – nu puţine în detenţia politică – mi-a scăldat sufletul în apa vie a blândului Păstor. Mâna de ostaşi ai Domnului de la noi sunt o dovadă că sămânţa aruncată, de peste o jumătate de veac, de fraţii moldoveni, a căzut pe pământ bun şi a dat roade.
Ilie TUDOR – Podari, Dolj
