E noapte. În urma unui vis, nu mai pot dormi. Un gând îmi spune mereu să mă scol să scriu. Dar despre ce să scriu?? Despre acest vis pe care l-am avut în noaptea asta. Nu sunt adeptul visurilor. Dar, câteodată, sunt înştiinţări şi adevăruri arătate şi prin acest fel. Iată visul: Se făcea că eram undeva, într-un loc străin. La un moment dat, m-am aşezat pe o bancă. Cam la 4-5 metri distanţă, erau câţiva oameni, femei şi bărbaţi, pe care nu-i cunoşteam şi nici ei nu cred că mă cunoşteau. Din acei câţiva oameni, cineva a strigat cu glas tare către mine: „Spune-ne ceva despre cum ar trebui să ne pregătim pentru Învierea Domnului…” Fiind surprins de întrebare, am răspuns foarte scurt, apoi am tăcut. Dar din nou a strigat acea persoană, zicând: „Spune-ne mai pe-nţelesul nostru, cum ar trebui să ne pregătim pentru Învierea Domnului…” Între timp, se adunase tot mai multă lume. Mă uitam poate voi cunoaşte pe cineva, dar nu cunoşteam pe nimeni. Şi am început, mânat de o putere nevăzută, să vorbesc, zicând: „Cea dintâi condiţie a pregătirii de Înviere eu cred că este pocăinţa sinceră şi curată. Să ne întoarcem din calea păcatului, căci, prin păcatele noastre, Îl răstignim mereu pe Domnul Iisus. Cei mai mulţi dintre noi aşteptăm Învierea Domnului cu pască, cozonac, ouă roşii, cu tot felul de mâncăruri alese, curăţenie în gospodăriile noastre. Şi-atât… Iar sufletul nostru îl chinuim în patimi şi păcate. (…) Eu cred că şi dumneavoastră care mă ascultaţi acum vă spovediţi şi vă împărtăşiţi. Dar vă întreb ceva: Credeţi dumneavoastră, din toată inima, că vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Care a fost răstignit pentru păcatele noastre, iar a treia zi a înviat din morţi şi apoi S-a înălţat la ceruri să ne pregătească un loc în Împărăţia Tatălui ceresc? (La această întrebare n-a răspuns nimeni.) Şi am întrebat iar: «Credeţi cu adevărat că Hristos a Înviat? Credeţi?…»” Şi, tocmai când insistam cu întrebarea aceasta, o durere în piept m-a trezit… Şi m-am trezit frământat din acest vis de o grea întrebare: Cum voi răspunde eu, ca ostaş al Domnului, înaintea lui Hristos, de atâtea suflete pe lângă care trec zilnic cu nepăsare, fără să le vestesc pe Iisus cel Răstignit şi Înviat?!…
Cu ani în urmă, un frate bătrân, din Oastea Domnului, se întorcea, în ziua de Paşti, de la biserică. Pe drum, s-a întâlnit cu un om care venea şi el tot de la biserică şi l-a salutat cu «Hristos a înviat!» Şi omul i-a răspuns «Adevărat a înviat!». Însă bătrânul frate l-a întrebat: «Dar dumneata crezi cu adevărat că a înviat Hristos?» «Aaa, nu cred că a înviat. Când ai murit, ai murit… şi gata. Zic şi eu Hristos a înviat şi Adevărat a înviat că aşa se zice în perioada asta, dar nu mai învie nimeni din morţi…»
Cel înviat de Hristos nu mai poate privi cu nepăsare la sufletele moarte în patimi şi păcate… Suferă… Îl doare. Se prăbuşeşte la poala Crucii şi-L roagă pe Domnul pentru astfel de suflete. Aşa cum a făcut Părintele Iosif în noaptea de Anul Nou 1923, când, pe sub fereastra sa, trecea acel cârd de beţivi…
O, câţi creştini cu numele, tineri şi vârstnici, sărbătoresc Învierea Domnului în petreceri, chefuri, discoteci, glume proaste, înjurături şi beţii!… Dar cine să-i întoarcă pe aceştia din calea rătăcirii lor?! Cei care răspund de sufletele lor, unii dintre ei, sunt mulţumiţi că i-au spovedit şi i-au împărtăşit. Cu asta şi-au împlinit datoria… Sufletele acestea merg cu turma spre iad şi pierzare! Cine le întoarce înapoi? Cui îi pasă de ele? „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 16).
Dar această răspundere a sufletelor rătăcite apasă şi pe umerii noştri, ai ostaşilor Domnului. Mai întâi trebuie să le fim un bun exemplu de trăire. După aceea, avem datoria rugăciunii. Apoi avem datoria de a le vesti, prin cântare şi cuvânt, pe Domnul şi mântuirea Lui. Iată o frumoasă vestire pe care a făcut-o fratele Ioan Marini cu adunarea din Săsciori. „Dar satul vuieşte de zgomote. El ţine să petreacă aşa după cum a apucat, cu jocuri şi beţii. Şi mai ales tineretul care nu-L cunoaşte pe Iisus. (…) Şi, după ce, la casa unui frate, am făcut un popas de rugăciune, am plecat la ei, la ospăţul lor… Joc, chiote, strigături, râsuri, beţie, destrăbălare… Ne înfioară această
petrecere. (…) Muzica încetează… Hora se opreşte… Începem noi: Eu pentru voi murii. (…) Unii fac cerc în jurul nostru şi ascultă, alţii cântă şi strigă. Noi cântăm înainte. (…) O scurtă chemare face fratele Marini şi răsună imnul Naintea Ta, Iisus iubit…” (Gazetarul credincios Ioan Marini, vol. 1, pag 26-27).
Am un gând: Să facem şi noi cu adunările noastre locale ceea ce a făcut fratele Marini. După adunare, să ieşim, măcar de câteva ori pe an, în centrul satului sau al oraşului şi să putem cânta măcar o cântare celor care petrec în felul lumii… Deci „Zboară-n valuruile lumii, scapă-ţi fraţii tăi!…”
Costel ROTARU
articol publicat în foaia ”Iisus Biruitorul”, săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului, Anul XXX, nr. 18 (1203) 29 APRILIE-5 MAI 2019
