Descriere: Era adolescentă când a cunoscut mişcarea „Oastea Domnului”. De la prima întâlnire – la care a participat oarecum constrânsă – a gustat din dulceaţa comuniunii cu cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi s-a hotărât să Îl slujească. În ediţia de faţă faceţi cunoştinţă cu Otilia Lupu din Gherla.
Sunt sora Otilia Lupu. M-am născut în 1938, în comuna Hida (Sălaj), din părinţi credincioşi.
Când aveam paisprezece ani jumătate, m-am îmbolnăvit foarte rău. Între timp, veneau fraţii de primprejur la Hida. Mama mea mergea la Oastea Domnului.
Într-o duminică s-a anunţat adunare mare la noi, în Biserică la Hida. Că vin tineri cu acordeoane… Şi ne-am dus la Biserică, dimineaţa. După ce am venit de la Biserică, am mâncat şi pe urmă am fost invitaţi şi după amiază la adunare, că vin tineri… Eram cu sora mea. Nu am vrut să mergem. Am spus că am fost dimineaţă şi nu mai mergem. Mama ne-a rugat: „Haideţi numai acum, haideţi să vedeţi ce frumos e, haideţi să vedeţi tineri.” Ne-a îndemnat. Ţin minte că după ce am mâncat am fugit în grădină, să nu mă găsească mama, să mă cheme, să mă oblige să mă duc. Şi a venit după mine. „Haideţi! Numai acum ascultaţi-mă şi veniţi! Dacă nu vă va plăcea nu mai veniţi. Acum haideţi că mi-e ruşine de fraţi…”
Ne-am dus în data de 24 septembrie 1955. S-a făcut adunarea la o casă, la o soră, pe Băicuţei… A fost în şură adunarea, că era toamnă şi nu era frig. Între timp, după ce a început adunarea şi au început fraţii să vină şi s-au umplut băncile în şură, a dat Domnul un vânt şi un frig de nu s-a mai putut sta în şură. Şi nouă, cel puţin mie îmi părea bine: „Am scăpat! Dacă merg în casă, nu mă duc…” Era joc în sat. Mama, tot pe lângă noi stătea şi ne cuprindea, să mergem în casă şi noi. Până la urmă ne-a băgat în casă. Ţin minte că ne-a pus pe pat, aproape de masă – cum era la ţară, patul sus… Ne-a pus pe pat să stăm, patru fete şi o soră mai bătrână care am pus legământ, atunci. A început o adunare plină de putere, de foc şi de lacrimi. Foarte frumoasă adunare a început în casă, după ce am intrat. S-a cântat, s-a făcut rugăciune şi a fost tare frumos. A început un frate, fratele Pop de la Sărata. A început să cheme la legământ. Când a zis prima dată, eu am sărit din pat şi m-am pus în genunchi, la masă. După mine a venit sora mea, după sora mea a venit fina, încă o fată şi încă o soră. Duhul Sfânt a coborât atunci peste adunare. Au fost numai lacrimi şi numai putere. Pe urmă, după ce s-a cântat „O scumpă zi” ne-am ridicat şi a început fratele Câmpeanu o predică: „cum plâng filmele după noi, că suntem tinere… şi jocurile şi distracţia.”
Am fost ale Domnului din prima secundă în care ne-am pus în genunchi. Doar mama era cu legământ. Tata s-a necăjit şi nu a vorbit cu noi trei săptămâni. I-a fost ciudă pe mama că ne-a dus şi ne-am pocăit şi noi. Noi nu ne-am dus acasă. Mama a trebuit să meargă acasă după ce s-a terminat adunarea. S-a terminat pe înserate. Aveam doi junci, atunci, în câmp şi veneau numai toamna acasă… Chiar în seara aceea au venit acasă. Mama a fugit acasă, să fie acasă când vin… A luat-o pe mama în primire. Noi nu ne-am dus acasă. După ce s-a terminat adunarea pe Băicuţa au rămas fraţii şi pe seara. Ne-am mutat la altă casă, tot în Baica, acolo. Şi a început altă adunare. Nu ne-am fi despărţit. S-a terminat pe la unu noaptea, adunarea. Pe când ne-am dus acasă, tata nici nu s-a uitat către noi. Eram pline de bucurie şi de fericire. Toată noaptea numai cântări ne veneau în minte şi numai bucurii… Trei săptămâni, tata şi cu fratele meu nu au vorbit cu noi. Asta a fost duminică şi duminică seara.
Când a fost luni, fraţii au rămas la târg. La noi era târg în comună. Apoi ne-am dus la fratele Cosmuţa acasă. Am început din nou bucurii şi cântări… Între timp, când ne-am întâlnit în sat, au auzit tinerii, fetele şi băieţii care erau de o seamă cu mine şi mai mari, au auzit că am pus legământ. Au venit în piaţă lângă noi, au plâns lângă noi: „De ce v-aţi dus? N-aţi mai putut sta? Aveţi vreme mai târziu…” Noi ne bucuram, ei plângeau pe lângă noi.
Am uitat să vă spun că un băiat cu care corespondam era în armată. Chiar în ziua aceea a venit acasă. Când am ieşit de la adunare de pe Băicuţă, ziua, el a ieşit la poartă. Stătea a doua casă de acolo. A ieşit la poartă să ne întâlnim. Nici nu m-am uitat. Nu mi-a trebuit nimeni. Numai bucuriile şi Lucrarea asta scumpă şi sfântă. Între timp s-au mai făcut adunări şi s-au adăugat mai multe suflete. Se făceau adunări frumoase, mari şi pe uliţa noastră şi la noi acasă şi la surori. Noi eram pline de bucurie şi de fericire.
Am trecut prin încercări, prin percheziţii. Veneau de la Securitate. Căutau cărţi, să le dau cărţile. Aveam cameră nouă. Acolo stăteam toţi. Aveam câteva cărţi. Ce am avut mai frumos şi mai bun le-am pus într-o pungă pe piatra de pe butoiul cu varză să nu mi le ia. Uitându-se la ce am avut, a dat peste o carte cu evreii, cum i-au chinuit pe evrei şi i-au dus… Când a desfăcut cartea şi s-a uitat a zis: „Asta e interesantă.” Deci, a văzut că e altceva. Nu ce caută el şi ce s-a gândit el că v-a găsi la noi.
Tare mult l-au pârât pe soţul meu la serviciu. De vreo trei ori am avut percheziţii. În schimb, am fost fericiţi că am avut şi noi parte de suferinţă pentru Domnul. Am avut numai bucurii şi fericire că L-am avut pe Domnul chiar dacă au fost şi boli şi necazuri…
Fiica mea cea mică s-a îmbolnăvit. Prin rugăciunile fraţilor – peste o sută de rugăciuni au fost făcute într-o noapte pentru fiica mea. Aproape era să nu mai fie… Atunci, ginerele, a sunat pe mulţi pentru rugăciune, că Adriana nu se simte bine. Dimineaţa, Domnul i-a dat din nou putere, curaj şi ambiţie să se lupte… Avea un băiat de trei luni. Domnul i-a salvat. Domnul ne-a ajutat.
Soţul a fost patru ani şi trei luni paralizat. Am fost mângâiaţi şi fericiţi. Am zis că „poate Domnul a îngăduit să ne dea suferinţa asta să-l putem îngriji.” Şi el a fost fericit şi mângâiat. Asta ne-a fost crucea… Am zis: „să ne dea Domnul orice numai să ne poată curăţi, să ne ducem de aici curaţi, să nu ne ducem cu păcatele, să trebuiască să le plătim…”
De prima dată când Îi spui că vrei să-L slujeşti şi să Îi faci voia Lui, te desface de tot ce te-ar putea lega şi încurca să poţi fi credincios. Aşa că am fost şi vreau să fiu credincioasă totdeauna şi vreau să fie şi copiii mei. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru copii şi pentru nepoţi şi pentru strănepoţi când îi văd că ei doresc să vină la adunare, să spună poezii şi să citească Cuvântul… Am o familie credincioasă. Aceasta a fost învăţătura de acasă şi acesta a fost îndemnul. Nu am fost noi mai deosebiţi, dar totuşi, dacă copiii văd în casă ce e bine, se ţin şi ei de ceea ce văd că e potrivit şi mai bine pentru ei.
În afară de vremea când am fost bolnavă, eu, fiică-mea, cu soţul, au fost numai bucurii. La adunări, la serviciu chiar. Prima dată când m-am angajat, la trei zile şi-a ţinut ziua o colegă. A adus de băut. Mi-a luat şi mie. Am zis că nu folosesc. Cât am stat în serviciu, pe mine nu m-a mai îmbiat nimeni cu băutură. Eram şefă de tură. În tura mea nu se mai bea. Numai suc. Fiecare ne ţineam ziua, dar cu suc. Deci a dispărut berea sau ce îşi cumpărau ele de băut.
Aş vrea să le spun tinerilor care l-au aflat pe Domnul să se încreadă în El din toată puterea şi din tot sufletul. Atunci Dumnezeu îi salvează şi îi ajută să nu cadă aşa repede în păcat şi în neputinţă.
Bunul Dumnezeu m-a ajutat să ajung la optzeci de ani ca să fiu cu aceeaşi dragoste şi cu aceeaşi inimă ca şi când am fost de şaptesprezece ani – când am pus legământ.
a consemnat fr. Cristi Souca
