24 februarie 1935 – „Apare din nou foaia «Isus Biruitorul».
După o întrerupere de aproape două luni, la data de 24 februarie 1935, apare din nou foaia «Isus Biruitorul», mai frumoasă şi mai bogată ca mai înainte. Este tipărită în 12 pagini, cu atâtea tâlcuiri minunate, din care vom reda şi aici câteva. Pe prima pagină a apărut articolul El veşnic e biruitor! Celelalte pagini erau pline de învăţături şi tâlcuiri din Biblie, precum şi de cuvântul fraţilor din ţară, care îşi exprimau ataşamentul lor unanim faţă de cauza dreaptă a Părintelui Trifa.
Şi aşa, număr după număr, foaia «Isus Biruitorul» apărea tot mai bogată în învăţături şi tâlcuiri biblice, în tot cursul lunilor februarie şi martie ale anului 1935.
Sub apăsarea învinuirilor ce i se aduceau, Părintele Trifa publică în foaie câteva articole scrise sub această influenţă, de o mare valoare duhovnicească, pe care şi-au păstrat-o până în zilele noastre, fapt ce ne-a determinat să le redăm aici. Aceste articole poartă următoarele titluri: Biblia care „a prezidat” la Sinodul din Niceea; O lecţie biblică: cu Daniel în groapa leilor; Eroi au fost şi vor mai fi; Adevărul dat pe faţă; Cine răspunde, cine?; Cu David în lupta contra filistenilor; La umbra aripilor Tale; …În lupta pentru adevăr şi mântuire – suferinţe, prigoane; Anul acesta împlinesc 25 de ani de preoţie; În tainica noapte din 25-26 ianuarie 1935.
14 februarie 1937 – «Isus Biruitorul» publica anunţul următor:
„O zi de rugăciune pentru părintele Vasile
Dragul nostru, părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti, se află într-o stare foarte grozavă. De luni de zile se chinuieşte în dureri mari, cu călduri de 39 grade. I s-a topit trupuşorul, dar credinţa îl ţine în braţele Domnului. Fraţi iubiţi, la rugăciune fierbinte pentru iubitul nostru care şi-a pus în cumpănă şi viaţa sa pentru cauza şi lupta Domnului! Acum, duminică, vom ţine, pe toată ţara, o zi specială de rugăciune pentru el… Să ne rugăm Domnului, dacă este voia Lui, să ni-l mai ţină în viaţă pe acest scump şi iubit luptător…”
Dar, cu o săptămână mai târziu, «Isus Biruitorul» din 21 februarie 1937, în ediţie specială, publica scris de mâna Părintelui Iosif următoarele:
„A trecut la Domnul preaiubitul nostru luptător, părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti…
O veste de durere împărtăşim fraţilor de la fronturi. Dragul şi scumpul nostru părinte Vasile de la Bucureşti a adormit în Domnul în seara zilei de vineri, 19 februarie 1937.
19 februarie 1937 – trece la Domnul părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti, marele prieten şi sprijinitor al Părintelui Trifa şi un puternic lucrător al Oastei din Bucureşti
21 februarie 1937 – «Isus Biruitorul» publică următoarea veste de bucurie:
„Slăvit să fie Domnul! – Avem o nouă izbândă în Lucrarea Lui
După ce am pus în slujba Domnului o tipografie, o librărie, o foaie, o editură, o compactorie, avem acum şi o maşină pusă în slujba Domnului. Rămâne să mai avem şi casa «Isus Biruitorul», care să le adăpostească pe toate. Fraţilor, încă un «hop-rup», ca să avem şi casa «Isus Biruitorul»…
12 februarie 1938 – „Sfârşit de boli, suferinţe şi necazuri, Părintele Iosif a trecut la Domnul în ziua de 12 februarie 1938, de la locuinţa sa din Sibiu, str. Aleea Filozofilor, nr. 18.
Sărbătoarea îndoliată a înmormântării Părintelui Iosif a izvorât atâtea lacrimi din ochii fraţilor, încât el ar fi putut fi scăldat în ele, aşa după cum a fost înveşmântat necontenit în iubirea inimilor lor, duioasă, caldă, sinceră şi eternă el, cel dezveşmântat de haina preoţească pe care i-au luat-o nefraţii.
Un singur preot i-a făcut prohodul şi un singur clopot a tras după el o singură dată, de la o singură biserică, acompaniat de corul miliardelor de îngeri, împreună cu glasurile celor o sută de mii de fraţi ostaşi.”
15 februarie 1938 – „Înmormântarea părintelui a avut loc în ziua de 15 februarie 1938.
Poate că, dacă nici în 15 februarie 1938 nu i-ar fi smuls haina preoţească de pe puţinul lut ce-i mai rămăsese, nu ar mai fi venit nici „bunăvoinţa“ mitropolitului Nicolae Bălan să dezlege limba unui clopot şi pe cea a protopopului Cioran. Şi până azi ar fi rămas mute şi glasul clopotului şi cel al protopopului.
Iar îngerii lui Dumnezeu ar fi fost nevoiţi să-i răpească şi să-i ducă în cer nu numai sufletul, ci şi trupul Părintelui Iosif…”
2 februarie 1946 – are loc la Săsciori o mare adunare, cu un program de teatru religios, în sala Căminului cultural, la care au participat o mulţime de fraţi din ţară, îndeosebi din Moldova. Fraţii vorbitori s-au întrecut în a vesti adevărul Evangheliei şi pe Iisus cel Răstignit. Prin cuvântul său de încheiere a programului, fratele Marini a zguduit mulţimea din sală, care îi sorbea cuvintele. Apoi, spontan, face o profeţie, spunând: „La anul, în această zi, aici în acest loc, se vor petrece lucruri mari“.
Iată împlinirea profeţiei: în anul următor, în 2 februarie 1947, două sicrie erau aşezate în acel loc, în care se aflau vorbitorul alături de tatăl său.
Anul 1946 a fost un an de cotitură în istoria ţării şi a Oastei Domnului. Era tot mai vizibil cum bolşevismul, cârtiţa Moscovei, îşi pregătea fotolii confortabile din care să dea apoi ordine de gâtuire a poporului român, mereu supus la sacrificii în întreaga lui istorie.
Dar pentru Mişcarea Oastei Domnului, care de-abia scăpase de persecuţiile din timpul războiului, anul 1946 a fost un an de mare izbândă, cu mari revărsări ale Duhului Sfânt, cu explozii duhovniceşti după ani de lanţuri şi puşcării.
Dar, mai ales pentru Ioan Marini, a fost anul în care, după ce a scăpat de urmăriri, hărţuieli, întemniţări şi alte măsuri luate contra lui şi a urmaşilor Părintelui Trifa din partea autorităţilor, s‑a aruncat eroic în lupta pe viaţă şi pe moarte pentru triumful adevărului Evangheliei lui Hristos. Călit în focul suferinţei, în lanţuri şi cătuşe, prigonit, judecat şi aruncat după gratii, Ioan Marini, asemenea marilor oameni ai credinţei, nu mai avea de ce să se teamă, chiar dacă într-o zi ar fi fost urcat pe „rug sau pe eşafod“.
2 februarie 1947. Preotul Ioan Buzea din Săsciori, fiind constrâns de împrejurări, era contra Oastei şi a Părintelui Iosif Trifa. De aceea a telefonat mitropolitului Nicolae Bălan la Sibiu, raportându-i cu privire la cei doi decedaţi din parohia sa, spre a-i se cere să permită depunerea sicrielor în biserică, pentru oficierea prohodului. La acestea, mitropolitul Nicolae i-a spus: „Pentru faptul că Ioan Marini a susţinut şi răspândit învăţătura rătăcită a fostului preot Trifa, caterisit de Biserică, nu aprob accesul în incinta bisericii, iar slujba înmormântării să fie cât mai simplă.“ (La fel cum s-a procedat şi cu Părintele Trifa.)
La refuzul preotului Buzea de a deschide biserica, cu toate insistenţele mulţimii fraţilor revoltaţi – s-a apelat în cele din urmă la deschiderea căminului cultural, fără probleme. Astfel în jurul celor două sicrie s-au adunat fraţii veniţi din toată ţara, care, înfruntând condiţiile unei ierni aspre şi călătorind în condiţii grele, au venit la Săsciori mânaţi de un sentiment de dragoste şi recunoştinţă, ca să-l conducă pe ultimul drum pe cel care s-a mistuit pe altarul Evangheliei şi să-şi ia un ultim rămas-bun de la cel ce a fost fratele Ioan Marini, care le va vorbi de acum de dincolo de mormânt, prin tot ce a lăsat bun şi frumos în urma vieţii sale.
12 februarie 1948 – ” Privirăm cu toţii spre fereastra spartă. Dincolo se vedea curtea penitenciarului, iar peste ziduri, departe, oraşul. Prin ochiurile sparte venea un vânt de ne tăia ochii. …
După ce se trânti vizeta, mă retrăsei să mulţumesc Domnului, ţinând în mâinile îngheţate gamela aburindă, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu. Era darul Lui pentru mine şi ofranda mea pentru El. Din ochii mei picurau lacrimi liniştite în gamela aburindă…
Am stat alte două săptămâni şi aici, până când, într-o duminică de februarie, am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, de unde se vedea în curtea şi clădirea Prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.
– Să nu priviţi pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!
– Bine, domnu’ şef, nu vă temeţi! îl asigurarăm noi, abia aşteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut, spre a‑i da de ştire că suntem aici.
Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uşii, ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo, spre a acoperi vizeta, ca să nu ne vadă de pe sală, iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei ce nu mai ştia nimic de nici unii dintre noi, de mai mult de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiţi de foame, încât de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar, chiar dacă dincolo ar fi cineva dintre ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.
În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârşitul pământesc al Părintelui Iosif. Prin foametea pe care o sufeream, în fiecare zi era post… Dar zilele de vineri şi cele însemnate cu foc în viaţa mea mi-au fost totdeauna petrecute deosebit oriunde am fost… Aşa am petrecut-o şi pe aceasta, aici, în această groapă întunecoasă, dar plină de prezenţa lui Hristos lângă mine.
A fost o minune de la Dumnezeu îndată după aceea când, într-o zi, uitându‑mă şi eu printre gratii, dincolo, la o fereastră din faţa noastră, văzui pe cineva care semăna cu fratele Maliţa care era atunci avocatul Prefecturii. Prin omul acesta Dumnezeu îmi mai făcuse mult bine în multe alte împrejurări grele din viaţa mea” ( Traian Dorz )
8 februarie 1974 – ”monumentul de la Beiuş şi-l aşezam pentru 12 februarie la mormântul părintelui de la Sibiu, când, peste patru zile, chiar în 12 februarie, am fost luat şi dus de un miliţian din nou la Securitatea din Oradea. Mă gândeam, desigur, pentru crucea părintelui Iosif!…
Mi-am luat din nou traista mea – cea permanent gata, de zece ani, pentru drumul acesta – şi am plecat.
Am fost dus din nou în faţa căpitanului cel cunoscut, dur şi încruntat. M-a întâmpinat de la început întunecat şi tăios.
– Iar ai venit cu traista?
– Dar cum era să vin când mă aduceţi sub escortă, ca pe un condamnat?
– Pentru câteva minute, domnule?
– Am mai fost eu luat „pentru câteva minute” şi am stat câţiva ani!
– Nu vrei să te mai astâmperi deloc? Ce mijloace vrei să mai întrebuinţăm faţă de tine? Să ştii că noi suntem români şi ştim să batem româneşte.
L-am privit în ochi cu durere şi cu mustrare şi i-am răspuns:
– Da, până acum m-au bătut străinii… De zeci de ani de când sunt bătut mereu, cei care mă loveau, cel puţin nu spuneau că mă bat româneşte. Acum am ajuns bătrân, acum să mă bateţi şi româneşte, în ţara în care am făcut şapte ani militărie şi front pentru apărarea şi independenţa ei…
În sfârşit, mi s-a părut că se ruşinează.”( Traian Dorz )
3 februarie 1983 și 11 februarie 1984 – ziarul central din Bucureşti «Scânteia Tineretului» – unul dintre cele trei mai mari şi mai importante ziare din ţară – publica împotriva noastră cel mai fioros şi mai neadevărat dintre articolele lor anticreştine din campania pe care o duceau împotriva lui Dumnezeu. Mai publicaseră înainte şi altele – dar acesta ieşea din comun.
Cuvântul acestui ziar este inspirat de conducerea centrală şi din el se vede limpede că noi, Oastea Domnului, suntem priviţi cu o ură mai mare decât toţi ceilalţi credincioşi din ţară, împotriva cărora mai scriseseră şi alte ziare. Dar faţă de nici unii nu s-au exprimat în termeni chiar atât de veninoşi ca faţă de noi.
15 februarie 1984 – fr. Traian Dorz a făcut prima dată următoarea scrisoare către calomniatorul său din ziarul central din Bucureşti «Scânteia Tineretului» ”… Pe urmă n-a mai apărut nici pagina lui. Am urmărit un timp să văd dacă vor publica vreo urmă de document compromiţător ticluit în vreun fel, dar nimic. N-au publicat nici rectificarea mea. O tăcere totală s-a lăsat peste toată problema ridicată şi nimeni n-a mai amintit despre ea, ca şi când nici n-ar fi fost.
Slavă Veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Care eşti atât de credincios şi puternic, şi-Ţi împlineşti cu atâta dragoste făgăduinţele Tale făcute nevinovaţilor Tăi nedreptăţiţi şi batjocoriţi pentru Numele Tău de fiii cei mincinoşi şi potrivnici ai lumii!” ( Traian Dorz )
Alte date:
februarie 1935 – apariţia foii «Ostaşul Domnului» cu «Istoria unei Jertfe»;
- declararea conflictului de la Centrul Oastei Domnului, dintre Mitropolitul Bălan şi Preotul Iosif Trifa;
- reapariţia foii «Isus Biruitorul». Explicarea originii conflictului;
- apeluri repetate din partea Părintelui Iosif pentru aplanarea paşnică a conflictului, respinse de mitropolit;
februarie 1942 – prima arestare a fratelui Traian Dorz
februarie 1950 – când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:
Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.
Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.
Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:
– Cum te numeşti?
Îmi spusei numele.
– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?
Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.
În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii.
După ce, de ochii celor ce priveau la noi, făcu câţiva paşi alături de mine, mă făcu atent.
– Uită-te aici! Şi, din buzunarul mantalei, scoase un pistol pe care îl îndreptă spre mine, zicând: Îl vezi? Nu cumva să încerci să fugi că…
Mă uitai la el atât de liniştit şi nepăsător de tot pistolul lui, încât nici el nu mai găsi nici cuvânt să mai continue.
Îmi făcu numai un semn să o iau ceva mai înaintea lui.
N-am întâlnit, o bucată din drumul spre Beiuş, pe nimeni.
Am mers astfel fără să ne mai vorbim nimic unul altuia. Până ce am ajuns la podul unde se despărţea, din şosea, drumul care mergea spre cătunul unde locuiam eu, numit pe atunci Râturi.
Numele cătunului Râturi venea de la „rât”, care înseamnă „câmp”. Mai demult, vreo câţiva plugari, cinci-şase familii care îşi aveau pământurile acolo, şi‑au aşezat locuinţele în mijlocul câmpului lor de muncă. Cu vremea, s-au adăugat urmaşii lor şi astfel s-a format un cătun, aparţinând de comuna Mizieş.
Toţi cei de prin satele din jur i-au numit pe aceştia „râtaşi”, adică cei ce locuiesc în câmp. Strămoşii şi părinţii mei acolo locuiau, se vede, încă de la început, fiindcă una din cele două uliţe ale cătunului Râturi se chema „uliţa Dorzeştilor”.
– Stai! îmi zise el când am ajuns la podul de unde o lua drumul spre noi.
Aşteptăm aici să vină căruţa cu materialele tale…
Cum ai putut lucra tu atât de mult aici lângă noi, banditule? Şi noi să nu ştim nimic! Noi credeam că tu te-ai liniştit de când ai fost la noi, dar tu lucrai!
Lasă că n-ai să mai lucrezi tu până va fi lumea! Ţi-arăt eu ţie, tâlharule!
Era palid de furie şi se uita la mine ca la o fiară. Dar părea că vorbeşte altcuiva, aşa de puţin mă îngrijora acum tot ce spunea el.” ( Traian Dorz )
februarie 1967 – „mi-am petrecut în tăcere şi în lacrimi spre odihna veşnică pe bunul meu tată, Constantin. Atmosfera era atât de apăsătoare, încât nu mi‑a dat voie să rostesc nici un cuvânt lângă sicriul său. A fost şi sfârşitul său cum îi fusese toată viaţa, în necazuri şi în greutăţi.
Dumnezeule al Milei răsplătitoare, adu-Ţi veşnic aminte de sufletul său cinstit şi drept, credincios şi răbdător, cumpătat şi harnic. Şi dăruieşte-i în Împărăţia Ta cerească răsplata făgăduită împlinitorilor cu fapta ai acestor virtuţi!”
„Pentru mine, cel puţin, „al patrulea” avea să fie peste 20 de ani. În acel tot februarie (din 1967) când voi păşi în urma carului cu boi pe drumul care duce spre cimitir, conducând spre veşnicie sicriul tatălui meu Constantin… (Carul lui cel cu boi frumoşi… în care dusese cu atâta drag cândva cărţile şi revistele sfinte ce cuprindeau în ele Cuvântul cel scump al lui Dumnezeu, pe care şi el l‑a iubit atât de mult…) ” ( Traian Dorz )
februarie 1971 – ” În luna februarie 1971, mi s-a făcut o nouă percheziţie la domiciliu. Mi s-a luat Biblia, multe cărţi şi caiete cu conţinut religios.
Fiind dus la Autoritatea penală, am fost acuzat pentru deplasările făcute între anii 1968 şi 1970 pentru scopul amintit şi mi s-au luat declaraţii asupra acestor deplasări. În prezent se procedează la completarea dosarului meu şi probabil voi fi trimis din nou în judecată.” ( Traian Dorz )
Bibliografie:
- Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016- vol: 1-4
- Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016
- Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013
- Profetul vremurilor noastre / Culegere şi prezentare: Moise Velescu – Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, vol. 1-4
- Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002
ps. lista rămâne deschisă, pentru completare lăsați mesaj la comentarii, indicând și sursa informației. Mulțumim!