În 1975, pe data de 20 iulie, de Sfântul Ilie, am mers împreună cu fratele Nicu Micu la Peştera Meziad şi am luat parte la adunarea aceea care s-a ţinut atunci acolo. Ţin minte că în timpul adunării a venit la mine fratele Popa Petru (cu care mă cunoşteam de mai demult) şi mi-a spus să pregătesc un cuvânt. M-am ridicat şi am citit din Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 1, despre cele trei naşteri. De la început n‑am observat, dar în timpul vorbirii, întorcându-mi privirea spre ascultătorii care erau şi-n dreapta, şi-n stânga, l-am văzut pe fratele Traian. El ajunsese acolo după ce s-a început adunarea. Într-o clipă mi s-a oprit parcă răsuflarea… am încheiat vorbirea şi am căutat să mă retrag. Atunci vine iar fratele Popa Petru şi-mi şopteşte la ureche: „De ce te-ai înmuiat?…”. Se vedea prea bine de ce mă înmuiasem…
Fratele Popa Petru îşi pregătea permanent cuvintele pe care ştia că trebuie să le rostească în fiecare adunare. Seara, înainte de a-şi pune capul pe pernă să se odihnească, lua Biblia şi citea din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă era duminică a doua zi, căuta în calendar care era Apostolul şi Evanghelia ce urmau să se citească la biserică. Citea acele texte, medita asupra lor şi, în timpul cât îi mai rămânea pentru odihnă, adormea cu ele în minte şi-n inimă. Apoi dimineaţa era la programul de la biserică. Astfel, când trebuia să se ridice în adunare să spună un cuvânt, avea tot timpul un subiect nou, o faţă mereu nouă a aceluiaşi adevăr sfânt. De aceea vorbirile sale erau cursive, ideile erau clare şi concise, iar mărturisirea convingătoare.
Cu privire la părtăşia sfântă pe care a avut-o fratele Traian cu oamenii de seamă ai Lucrării, pentru întreţinerea focului nestins pe altarul Oastei Domnului din ţara noastră, au fost, pe vremea aceea, mai mulţi fraţi de răspundere, oameni cu simţ duhovnicesc şi cu demnitate în ce priveşte păstrarea învăţăturii şi, prin aceasta, a unităţii duhului din întreaga frăţietate. Oameni destoinici pentru orice lucrare bună.
Dar apropiatul cel mai drag, cel mai intim şi cel mai ataşat şi devotat cauzei Lucrării îi era fratele Popa Petru din Săucani. Ei erau aproape şi ca loc… Era între ei nu numai un respect şi o preţuire reciprocă, dar şi o ascultare a unuia de celălalt. Fratele Popa Petru se angaja cu toată responsabilitatea în însărcinările pe care fratele Traian îl ruga să le împlinească. Trebuia uneori să meargă în diferite părţi prin ţară, unde se iveau tot felul de probleme, îndeosebi de învăţătură. Şi alţii, dintre apropiaţii fratelui Traian, au fost cu adevărat oameni devotaţi Oastei Domnului, oameni cinstiţi, oameni curaţi la suflet; dar parcă fratele Popa Petru îl înţelegea cel mai bine, fiind atât de adânc înrădăcinat în învăţătura Lucrării Oastei Domnului. De aceea, pe el îl simţea cel mai apropiat de inima sa şi lui îi arăta o aşa mare încredere.
Fratele Petru niciodată nu mustra pe nimeni în mod direct. Dar în vorbire numea răul rău şi păcatul păcat, arătând foarte clar învăţătura Evangheliei referitoare la acea problemă, cu atâta sinceritate, încât erai nevoit să recunoşti că spune adevărul şi că are dreptate.
Dar şi pentru fratele Traian cuvântul fratelui Petru avea greutate. Când a fost vorba ca fratele Traian să plece pentru o vreme dincolo de hotarele României, fratele Popa Petru a avut atunci un cuvânt hotărâtor, ca o barieră: „Dacă pleci, nu se ştie dacă mai poţi să vii înapoi. Gândeşte-te că poate nu mai vii. Şi-n urmă rămâne Lucrarea Oastei… aşa cum ştii că va fi în lipsa frăţiei tale…”.
Eu am umblat mult prin ţară, prin multe zone, mai ales în circuitele pe care le făceam împreună cu alţi fraţi. Şi peste tot auzeam vorbindu-se despre fratele Popa Petru; despre demnitatea lui, despre sinceritatea lui, despre modul cum lucra el, despre viaţa pe care o trăia. Printre fraţi, în toate zonele ţării, el a fost foarte apreciat şi vorbit numai de bine.
Amintirile acestea sunt rădăcinile noastre, rădăcinile care ne leagă de înaintaşi, de trecutul nostru. Căci, aşa cum spune fratele Traian, cine nu are trecut nu are nici viitor.
În 1978, împreună cu fratele Vis, cu fratele Gică Tiber de la Galaţi, ne-am hotărât să facem o călătorie prin partea Ardealului. Cu ocazia asta, am ajuns şi la mormântul Părintelui Iosif, unde ne-am întâlnit şi cu fratele Traian. Am stat la adunarea de comemorare a Părintelui Iosif şi, după ce s-a terminat adunarea, am plecat cu fratele Traian la Hunedoara, la fina lui.
Eu trebuia să-i aduc nişte lucrări dactilografiate; versificarea psalmilor. Şi fratele Traian m-a întrebat:
– Ai adus ce trebuia să aduci de la Iveşti?
– Da, le am aici în geantă.
I-a rugat pe fratele Vis şi pe fratele Gică Tiber să rămână acolo în cameră, iar noi ne-am dus în alta, să-i dau ce-i adusesem. Însă când le-am scos din geantă şi le-a văzut, s-a arătat nemulţumit de faptul că foile erau legate în coperte.
– Eu aveam nevoie să fie foi volante, îmi zise, fiindcă acolo unde trebuie să le trimit pentru a fi tipărită lucrarea asta aşa mi le cere.
Ei… am primit o mustrare bună, apoi ne-am întors din nou în camera unde erau fraţii. Am mai stat acolo de vorbă puţin şi fratele Traian ne-a întrebat:
– Unde vreţi să mai mergeţi acum, de aici?
Eu i-am spus că vrem să ajungem până la fratele Martin, la Beiuş.
– Aveţi acum un autobuz de-aici din Hunedoara, care merge la Oradea.
Plecarăm. Când am ajuns la fratele Martin, la bloc, acolo ne-am întâlnit cu fratele Popa Petru de la Săucani. Ne-am îmbrăţişat şi s-a bucurat mult, căci nu ne văzuserăm de multă vreme.
Fratele Popa Petru ne-a invitat la ei la Săucani, aşa că, după ce ne-am luat rămas-bun de la fratele Martin şi de la sora Lenuţa, am luat o maşină care mergea la Oradea, cu care am mers până la intersecţia cu drumul care ducea în Săucani. Apoi de-acolo, pe jos, până acasă la fratele Popa Petru. Am rămas la el o noapte. Acolo am văzut pentru prima dată o colecţie a foii «Isus Biruitorul» din 1936. Pentru mine a fost un lucru care mi-a făcut o bucurie neaşteptat de mare, fiindcă doream foarte mult şi de multă vreme să aflu şi eu ceva din lucrările Părintelui Iosif. L-am întrebat pe fratele Popa Petru, rugându-l, dacă poate să mi le dea şi mie să le citesc. El s-a scuzat, spunându-mi că e prea mare distanţa pe care o aveam de străbătut până la Galaţi şi riscurile sunt prea mari. „Dar poate va veni o vreme, zise el, să ne facem noi foile noastre.” Asta a fost ca o proorocie. Cu adevărat, a venit şi vremea să avem foile noastre…
va urma
Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014
