1. Osteneala şi zbuciumul căutării leacului sunt preţul prin care fiecare om se face vrednic de vindeca-rea sa.
Cine caută leacul acolo unde se găseşte şi când se găseşte – şi cine îl caută până îl găseşte, acela se vindecă sigur.
Cine leneveşte în păcat şi nu-L caută pe Domnul Iisus piere în osânda veşnică.
2. Cine renunţă sau cine caută leacul unde nu se găseşte şi când nu se poate găsi
sau nici nu se oboseşte să înceapă a-l căuta,
acela piere în orbia lui, piere pe vecii vecilor.
Cu boala orbiei din naştere, trebuie să vină fiecare om neapărat până la Hristos.
Nu există nimeni altcineva care să o vindece (In 9, 32).
3. Ce minuni a făcut Domnul cu atâţia orbi!…
Ce minune a făcut El chiar şi cu noi înşine… cu mine şi cu tine!
Cât de orbi am fost şi noi înainte de a-L întâlni pe Domnul şi cât eram de nenorociţi!
Dar am venit chiar atunci când am fost chemaţi.
O, din ce orbie ne-a scăpat Domnul! Slavă veş¬nică Lui!
4. Binecuvântate să fie lucrările lui Dumnezeu prin care am fost izbăviţi: Dragostea Tatălui, Jertfa Fiului şi Harul Duhului Sfânt!
Binecuvântate să fie darurile Sale faţă de noi: harul Rugăciunii, lumina Cuvântului şi părtăşia Frăţietăţii…
Binecuvântate să fie darurile noastre faţă de El: lucrarea credinţei, osteneala dragostei, tăria nădejdii şi lacrimile recunoştinţei veşnice.
5. Nu-i totdeauna ziuă, ca să poţi lucra oricând.
Nu-i totdeauna libertate, ca să se poată propovădui Cuvântul lui Dumnezeu în orice vreme.
Nici omul nu-i totdeauna în stare să-l poată primi şi înţelege oricum.
Nici inima omului nu-i totdeauna gata să-l asculte şi să-l urmeze oriunde.
Nici vremea cercetării nu-i totdeauna, ca omul să poată amâna oricât.
Fericită ocazia când toate se întâlnesc!
6. Trebuie să lucrezi cât este ziuă, căci vine şi noaptea, când nimeni nu mai poate lucra.
Trebuie să alergi cât timp este libertate, căci vine şi strâmtorarea, când nimeni nu mai poate cum vrea.
Şi când îţi este mintea limpede, trebuie să primeşti Cuvântul Adevărului, fiindcă vine şi vremea când judecata se tulbură.
Şi cât este inima gata, trebuie să te predai Domnului, căci vine degrab şi vremea când pornirea bună a inimii încetează şi când iarăşi îţi cuprinde inima înghe¬ţul şi nepăsarea faţă de Dumnezeu.
Şi cât este vremea cercetării, să te laşi schimbat de Duhul Domnului, spre mântuire.
Căci şi vremea aceasta trece, şi apoi zadarnic – nici nu mai vrei, nici nu mai poţi!
7. Vine foarte repede vremea când ori te sfârşeşti tu, ori se sfârşeşte ziua muncii tale şi a aşteptării tale,
ori se pierde libertatea, ori puterea ta,
ori încetează bătăile inimii tale, ori bătăile Domnului Iisus la ea,
ori te depărtezi tu de Domnul, ori El de tine.
Iar atunci, orice ai face, este prea târziu. Pentru totdeauna.
8. Domnul Iisus ţine neapărat să fie oriunde Singura Lumină El şi Singurul Stăpân ascultat şi iubit, numai El.
Îndată ce Hristos nu mai poate fi singurul Luminător undeva,
când inima, sau adunarea, sau lucrarea aceea mai caută şi mai primeşte şi o altă lumină, deosebită de cea a Lui,
– atunci Domnul Iisus Se retrage şi pleacă de acolo.
9. Dumnezeu nu poate să împartă şi să stăpânească o inimă sau o casă cu un alt stăpân.
El nu mai vrea să aibă nici un fel de legătură cu un alt stăpân, afară de El (II Cor 6, 14-16; Isaia 42, 8).
Când o inimă vrea să rămână a lui Hristos, este ca o mireasă care ţine să rămână sfântă, numai a preaiubitului ei pentru totdeauna.
Ar fi o nelegiuire chiar şi numai să gândească altfel.
10. Îndată ce Domnul vede că o inimă, sau o lucra-re, sau o familie nu este numai a Lui, Mirele Cel Sfânt, Lumina cea unică pleacă.
Nici nu mai are rost să mai rămână.
Dacă şi un om n-ar primi să mai rămână soţul unei iubiri împărţite, atunci cum să poată rămâne Dum¬nezeu?
11. Iubirea cea numai de Dumnezeu este cea mai dintâi poruncă şi cea mai mare, şi cea mai unică (Mt 22, 36-38).
Orice altă iubire din inima noastră trebuie să-I fie supusă Lui.
Dacă nu e supusă, această altă iubire este o idolatrie şi un păcat.
Singura noastră Lumină să fie numai Hristos.
12. Fără Hristos, toate lucrările oamenilor se vor întoarce împotriva lor înşişi.
Materia pe care au subjugat-o oamenii şi pe care au chinuit-o, dezlegându-se din robia omului, îl va nimici pe om, tiranul şi robul ei, omul materialist.
Şi astfel pieirea omului va fi prin el însuşi, prin lucrările lui însuşi.
13. Nici tu nu vei rămâne pe veci în casa aceasta în care eşti acum atât de urât, de prigonit, de batjocorit, de părăsit, de neînţeles, de înşelat sau dispreţuit.
Va veni odată şi Domnul tău sau îngerii Lui şi te vor lua şi pe tine din mijlocul acelora, ca să te duci în cer la El.
Dar cât timp eşti încă între ei, fii lumina lor.
Poate că numai după ce vei pleca tu vor vedea ei ce ai fost, dacă astăzi nu văd.
Oricum ar fi însă, câtă vreme eşti cu ai tăi, fă-ţi da-toria de a le fi lumină: lumină blândă, lumină curată, lumină strălucitoare.
14. Nici voi, fraţi credincioşi, nu veţi rămâne veş¬nic în satul acesta în care toţi vă sunt vrăjmaşi astăzi şi în care toţi vă latră şi vă muşcă, precum nişte câini.
Va veni curând şi vremea să vă despărţiţi de ei. Voi vă veţi duce atunci la locul vostru, iar ei la al lor.
Şi veşnic veţi fi despărţiţi.
Însă atâta vreme cât trăiţi printre ei, fiţi lumină satului sau oraşului vostru.
Fiţi lumină prin cuvântul vostru, prin blândeţea, curăţia şi mai ales prin sfinţenia întregii voastre vieţi.
15. Nu vom rămâne veşnic între voi, oameni ai acestei lumi, cărora nu vă cerem decât atât de puţin, dar dorim să vă dăm atât de mult.
Nu vom fi pe totdeauna batjocura şi victimele voastre. Va veni în curând şi clipa despărţirii noastre veşnice de voi şi de lumea asta.
Dar abia după ce nu vom mai fi veţi vedea voi cine am fost.
16. Fiţi liniştiţi, oameni ai lumii acesteia! Nu vă vom supăra multă vreme cu chemările mântuirii pe care nu le mai puteţi suferi, cu prezenţa noastră blajină, evlavioasă şi răbdătoare de care v-aţi săturat.
Încă puţină vreme, şi vom fi despărţiţi pe vecii ve-cilor şi noi de voi, şi voi de noi. Şi locul nostru de al vostru. Şi starea noastră de a voastră.
Abia atunci vă veţi aduce aminte şi abia după aceea ne veţi cunoaşte şi voi cine am fost.
Dar până atunci lăsaţi-ne să fim aşa printre voi şi suportaţi-ne.
Căci atâta vreme, încă mai este har şi pentru voi.
17. Domnul Iisus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.
Ştie şi ce nu ne-a dat El de la început (Lc 8, 10; Mc 4, 11)
şi ştie ce am pierdut noi pe calea vieţii, din vina noastră, prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat El.
Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi prin stăruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubi-rii Lui (In 15, 7).
Iar ceea ce am pierdut noi, putem dobândi prin pocăinţa unei credinţe înlăcrimate, de la iubirea Lui răscumpărătoare (Mt 7, 11).
Căci lui Dumnezeu şi credinţei vii îi este cu putinţă totul.
18. Când în lucrarea mântuirii tale tu nu poţi face chiar nimic, Domnul Iisus nu-ţi cere să faci nimic: face El totul.
Când însă poţi face ceva şi tu, atâta cât poţi face, Dumnezeu îţi porunceşte să faci; aşteaptă să faci – şi atâta trebuie să faci.
19. Şi după cum noi nu putem face lucrarea Lui, tot aşa şi Domnul nu vrea să facă şi partea noastră.
El este gata totdeauna să-i ajute pe cei neputincioşi sau pe cei ce se străduiesc din greu să lupte…
dar niciodată nu vrea să-i încurajeze pe cei leneşi sau pe cei îndărătnici. Adică pe aceia care nu vor să facă nici ceea ce pot ei face.
20. Ascultarea poruncii este şi verificarea credinţei noastre.
Nu porneşte la drum acela care nu crede că va ajunge.
Şi nu se osteneşte să semene şi să plivească răb-dător acela care nu are nici o nădejde să culeagă.
Cine este în stare de jertfă şi osteneli, acela dove-deşte că are credinţă.
Iar Dumnezeu răsplăteşte totdeauna credinţa dovedită.
Binecuvântată să fie răsplata credinţei adevărate.
Amin.
Avuţia sfântului moştenitor / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2005
