1 – Nu mai înșela pe nimeni, nici sã-și lase soțul, nici sã-și lase credința.
Nici sã-și lase frații, sau casa, sau pâinea, sau cinstea, sau taina – numai pentru ca tu sã ai, sau vrãjmașul sã aibã vreun folos de la el. De la sinceritatea, sau neștiința, sau slãbiciunea semenului tãu!
Pãcatul înșelãtoriei este totdeauna o vinã.
Dar când este fãcut în numele adevãrului și al sfintei credințe, – el este de o mie de ori mai vinovat.
2 – Am pãcãtuit fiecare, și mai pãcãtuim încã.
Dar am recunoscut prea puțin și îndreptãm prea puțin. Știm adesea cã ceea ce facem este rãu, fiindcã fãptuirea acestora și urmãrile lor, dovedesc aceasta. Și totuși din duhul încãpãțânat de mândrie nu vrem sã recunoaștem aceasta.
Și mai puțin, – sã încetãm!
3 – Inima noastrã ne învinuiește oricând pãcãtuim, conștiința noastrã ne mustrã frații ne sfãtuiesc situația ne incomodeazã și ne face sã suferim.
– Și totuși adesea mândria nebuneascã nu lasã gura noastrã sã-și reverse mãrturisirea vinovãției și cuvintele de pocãințã.
Nici îndãrãtnicia nu lasã ochii noștri sã se plece cu lacrimile amare ale întoarcerii. Și ale cererii de iertare.
O, dacã n-ar fi așa cu prea mulți dintre noi!…
4 – Câtã vreme prietenia Domnului Iisus (Ioan 15, 14)
Și plãcerea stãrii cu El în rugãciune, umple toatã inima credincioasã, – omul nu mai dorește nimic altceva pe lume.
Prietenia Domnului și dragostea frãțeascã îi este de-ajuns.
5 – Foarte curând, ispititorul aruncat din locașul inimii omului, revine iarãși însoțit mai încã și de alte șapte puteri ispititoare.
Vine însoțit și de ceilalți asociați ai lui, care erau mai înainte plãcuți tovarãși de petreceri vinovate, de desfrâu și de pãcate pentru om.
Dar mult mai înrãiți decât înainte.
6 – Mijloacele cu care cei rãi vor sã ne atragã din nou sufletul în mocirla din care abia ne scosese Domnul, – sunt multe și felurite.
Iar stãruința cu care ei se luptã sã reușeascã, este îndelungatã și primejdioasã.
Vai, spre nenorocirea multora dintre noi, aceștia adesea reușesc sã ne abatã, sã ne clatine în hotãrârea luatã.
Și sã ne aplece iarãși în pãcat. Rupându-ne dulcea legãturã și unitatea cu Hristos și cu ai Sãi, – care abia ni se închegase.
7 – Atunci aruncãm Crucea lui Hristos și luãm iarãși paharul lumii.
Uitãm fericirea prezenței Lui, și ne îmbãtãm zâmbind vinovați ispititorului.
Lepãdãm îmbrãcãmintea curãției lui Hristos și ne îmbrãcãm iarãși cu zdrențele din vechiul gunoi blestemat, iar urmãrile nefericite nu întârzie sã se arate.
Pedeapsa cãderii, pedeapsa Domnului, pedeapsa conștiinței, vine ca o palmã și ca o nuia usturãtoare și meritatã spre a ne trezi, ca venindu-ne în fire, sã ne smulgem – dacã mai putem – de la porcii și dintre porcii pãcatelor, și sã ne întoarcem iarãși acasã (Luca 15, 20).
Traian Dorz, din ”Porţile Veşniciei„
