1. Sfătuiţi cu stăruinţă şi porunciţi în Numele Domnului fiecărui frate şi soră în casa căruia ar veni un aducător de învăţături străine, – să asculte porunca Domnului care zice: „Nici să nu-l primiţi în casa voastră, nici să nu-i ziceţi bun-venit…”
Ci încă din poartă, frumos, dar hotărât, să-i spuneţi: „Domnul să aibă milă de tine, du-te-n drumul tău, în casa mea nu ai loc. Pleacă şi nu mai veni.”
Atât, – şi după aceea închide uşa ta.
Şi nu vă temeţi de nimic, căci porunca de a face aşa ne-o spune Sfântul Ioan, cel care a stat cu capul pe Inima lui Iisus (II Ioan 10).
Şi Pavel, cel care a scris I Corinteni 13 şi Galateni 1, 8-9.
Şi Hristos Însuşi (Mt 24, 23-26 şi 18, 17).
În felul acesta vă veţi împlini o datorie sfântă faţă de păzirea Lucrării Domnului.
2. Din mijlocul nostru, tocmai din mijlocul nostru se vor scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să atragă sufletele din partea Domnului spre partea lor.
Să nu mai ţină învăţăturile Domnului, ci să le primească pe ale lor.
Să nu mai meargă în casa Domnului, ci să meargă în casa lor.
Să nu mai urmeze Oastea Domnului, ci să urmeze sectei lor…
Aveţi o sfântă datorie să-i îndepărtaţi din Lucrarea Domnului, ca să nu-i mai facă atâta rău. Căci aceştia nu se vor îndrepta niciodată.
3. Da! Acela care se preface mai smerit şi mai ascultător până îl înveţi, până îl ajuţi, până îi arăţi totul, – ca să afle bine unde pui tu cheia, spre a şti cum să-ţi vină şi să se aşeze el la masă…
da, acela care se preface că vrea să-şi vândă porţia lui de lapte, ca să-ţi cumpere cuvântul şi încrederea, – pentru că ştie el, şiretul, că ai să-i arăţi milă şi ai să-i dai tot ce-ţi cere,
– şi după ce îi vei da pâinea ta, inima ta şi dragostea ta, atunci când îi va veni lui potrivit, va şti el cum să-ţi înfigă cuţitul pe la spate, ca să pună el piciorul în altarul Domnului,
mâna lui pe toiagul sfânt
şi steagul lui pe turnul cetăţii frăţeşti.
Dumnezeu să-i plătească după cum a făcut şi după cum face.
4. Da, acela pe care l-ai strâns de pe drumuri,
l-ai spălat, l-ai hrănit şi l-ai îmbrăcat,
apoi i-ai dat un rost, ca să fie şi el un „ucenic”, crezându-l om,
dar el era un demon.
Da, acela care zicea că l-a străpuns cuvântul tău: „Ce-ai făcut din inima mea?”, acela-ţi va străpunge tocmai el inima ta în chipul cel mai mişelesc şi cel mai murdar.
Ca să se împlinească profeţia: „Acela care întinde cu Mine în blid, acela Mă va vinde”…
Şi acela care mănâncă din pâinea mea ridică împotriva mea călcâiul său…
Vai, ce cumplit adevăr este acesta!…
5. – Atunci ce să facem, Doamne, – să nu mai primim pe nimeni, să nu mai miluim pe nimeni, să nu ne mai încredem în nimeni?
– Nu!… Ci să primiţi, să hrăniţi, să miluiţi, – dar fiţi totdeauna cu cea mai mare grijă la acela care vă cere mai milog şi se preface mai prieten şi vrea să ştie mai multe de la voi.
Acela mai totdeauna este un drac, – sau poate fi.
Să-l îndepărtaţi înainte de a vă îndepărta el pe voi de adunarea voastră. Şi adunarea voastră, de Hristos.
6. După plecarea unui învăţător sfânt, de o mie de ori să fiţi mai cu grijă în ţinerea învăţăturilor pe care vi le-a spus el.
Până ce l-aţi avut între voi, dacă v-aţi ţinut de învăţătura lui cu două mâini, după plecarea lui ţineţi-vă cu zece.
8. Binecuvântate sunt şi binecuvântate să fie mâinile bătătorite de munca cinstită şi de ostenelile iubitoare,
mâinile crăpate de sapă şi ger în slujba dragostei de familie, de semeni şi de Dumnezeu.
Dacă picioarele celor ce vestesc pacea sunt atât de frumoase, cum scrie Cuvântul Sfânt, – cât de frumoase trebuie să fie mâinile care lucrează în slujba ei!
Nimic nu poate dovedi mai bine cinstea unui apostol al lui Hristos ca mâinile lui bătătorite lucrând pentru Domnul, pentru fraţi şi pentru trebuinţele alor săi.
Sfântul Pavel spune: „Ştiţi că mâinile acestea au muncit pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine…
Ce mâini sfinte erau acestea!…
9. Când un învinuitor i-a zis odată aspru unui frate cinstit:
– Voi nu munciţi nimic, toată ziua staţi numai să vă rugaţi, mâncaţi pâinea de pomană!…
Atunci fratele i-a arătat palmele lui bătătorite şi crăpate şi i-a zis, privindu-l în ochi:
– Iată, domnule, mâinile acestea!… Spune dumneata, astea sunt mâini de om care numai stă şi se roagă?
Învinuitorul a privit oarecum încurcat şi zise:
– Ei, poate dumneata nu, dar pe ceilalţi îi înveţi aşa.
– Păi dacă eu muncesc, cum să-i învăţ pe alţii să facă altfel? Pe noi Hristos ne-a învăţat să ne câştigăm pâinea noastră cu sudoarea frunţii noastre, nu cu sudoarea frunţii altora. Şi să ştii că noi toţi avem astfel de mâini.
Fireşte că n-a mai putut spune nici un singur cuvânt.
Cea mai bună dovadă a cinstei noastre sunt mâinile bătătorite.
10. Ce bine este când bunul lucrător al Cuvântului este şi un bun lucrător al mâinilor, al lacrimilor, al genunchilor, al inimii!
De fapt, numai atunci el este cu adevărat un lucrător bun al Evangheliei, când este mai întâi un bun lucrător al celorlalte.
Evanghelia adevărată nu se propovăduieşte mai întâi cu cuvântul, ci mai întâi se propovăduieşte cu tă-cerea.
Şi nu mai întâi cu picioarele, ci mai întâi cu genunchii,
şi nu mai întâi cu vorbele gurii, ci mai întâi cu lacrimile ochilor,
şi nu mai întâi cu gesturile mâinilor, ci mai întâi cu bătăturile lor.
Evanghelia propovăduită în felul acesta este singura Evanghelie vie, adevărată, rodnică şi sfântă.
11. Propovăduitorii unei astfel de Evanghelii sunt adevăraţii trimişi ai lui Hristos.
Toţi ceilalţi care nu sunt aşa şi care nu fac aşa sunt nişte meseriaşi odioşi, nişte diletanţi netrebnici care şi au făcut din Evanghelie o meserie convenabilă şi din Hristos, un motiv de câştig uşor şi necinstit.
Tu dintre care aceste două tagme faci parte?
Se vede după mâinile tale, după genunchii tăi, după viaţa ta.
12. Cel mai uşor lucru este să dai pildă pe alţii.
Şi cel mai greu lucru este să te dai pildă pe tine – fie în bine, fie în rău.
Dacă eşti un rău, niciodată nu te vei da pildă de răutate pe tine însuţi, din două motive: fie din îngâmfare, fie din ruşine.
Dacă eşti un om bun, niciodată nu te vei da pildă pe tine, din o mie de motive.
13. Când eşti un fariseu, spui: Îţi mulţumesc, Doamne, că eu nu sunt atât de rău ca alţii sau chiar ca acest vameş…
Când eşti un ticălos şi un desfrânat, totdeauna te vei compara cu alţii şi vei zice: Oricum, tot nu sunt ca ăla sau ca aia…
14. Dar şi când eşti smerit te vei compara cu vameşul şi vei zice: O, de-aş ajunge să mă pocăiesc şi eu ca el!
Sau când eşti răbdător, vei arăta spre Iov sau spre Hristos – şi vei zice: O Doamne, ce este răbdarea mea pe lângă răbdarea aceasta!…
Sau când eşti în suferinţă, vei zice: Ce este suferinţa mea pe lângă cele pe care le-ai îndurat Tu, Domnul meu, – şi înaintaşii mei sfinţi!…
Ce greu este, într-adevăr, să te dai pildă pe tine însuţi!
15. Numai oamenii cu adevărat mari înaintea lui Dumnezeu au putut să se dea pe ei înşişi pildă vrednică de urmat.
Ce pildă în toate privinţele ne-a fost nouă, mai presus de toţi şi de toate, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus!
El Cel Dintâi a spus: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29). Sau: Eu v am dat o pildă – cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi (In 13, 15).
16. După Domnul Iisus, câte au fost mereu şi mereu acele vieţi sfinte şi inimi mari care au putut spune: „Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă cu băgare de seamă la cei ce trăiesc după pilda pe care o aveţi în noi” (Flp 3, 17)?
O, cât de mult le datorăm noi acestor trimişi mari şi sfinţi care, având în ei o fire omenească tot ca şi noi, au putut totuşi să se înalţe atât de mult spre Hristos, încât să ne poată fi cu vrednicie o pildă vrednică de urmat, o pildă strălucită de realizare a vieţii Lui.
Ei ne-au arătat că este cu putinţă realizarea sfinţeniei încă de pe pământ, pornind de la cel mai de jos nivel – şi ajungând până la cel mai de sus.
17. Mai ales râvna după arginţi, după aurul şi după hainele de acum mănâncă mântuirea cea veşnică a multora, dacă nu a tuturor.
E, într-adevăr, ceva nespus de scârbos această bles-temată foame după bani, luptă după haine şi alergare după câştig…
O, unde sunteţi, mâini ale lui Pavel bătătorite de muncă, ochi ai lui Pavel scăldaţi în lacrimi, genunchi ai lui Pavel bătuciţi de rugăciune?
18. Vorbirea Părintelui Iosif la zece ani de păstorire în faţa păstoriţilor săi este tot aşa un testament sfânt:
„…Casa mea n-a fost a mea – zicea el atunci – ci a voastră, a tuturor. Calul meu şi căruţa mea au fost ale celui ce-a avut nevoie de ele în orice vreme. Timpul meu a fost al vostru, viaţa mea şi pâinea mea, la fel… Zece ani de zile v-am fost o pildă în toate privinţele.
Iar dacă eu am avut o datorie să fiu aşa pentru Dumnezeu faţă de voi, – atunci şi voi aveţi datoria să călcaţi pe urmele mele, pentru a fi vrednici de mântuirea pe care v-am propovăduit-o…”
O, sfinţi părinţi adevăraţi, – unde sunteţi astăzi? Şi unde este viaţa noastră faţă de pilda pe care ne-aţi dat-o voi?
19. O, vestitor al lui Hristos şi propovăduitor al Sfintei Lui Evanghelii, – fă şi tu aşa de fiecare dată.
După ce ai terminat ce ai avut de spus oamenilor despre Dumnezeu, întoarce-te şi aşază-te pe genunchi, începe să-I spui acum lui Dumnezeu despre ei.
De la biserică, unde L-ai predicat pe Hristos, nu te du întâi la masă, ci la rugăciune, pentru cei cărora le-ai vorbit.
20. De la adunarea unde ai mărturisit Cuvântul Sfânt, nu te du întâi să te culci, ci du-te mai întâi să te rogi fierbinte pentru cei care au auzit Evanghelia propovăduită.
După ce ai închis Biblia, nu deschide gluma, nu deschide râsul, nu deschide flecăreala.
Şi după ce te-ai despărţit de fraţi, nu te duce la păcat, nu te uni cu lumea şi nu te alipi de satana.
Doamne Dumnezeul nostru, ajută-ne pe toţi să fim aşa.
Amin.
Traian Dorz, din “Alergarea Stãruitoare”
