„Tulburaţi de această viaţă, ca de o temniţă, erau nemângâiaţi în zbuciumările lor aceia ale căror suflete le atinsese iubirea dumnezeiască.“ (Sf. Vasile cel Mare)
Acel suflet care vrea să urmeze lui Hristos trebuie să-şi construiască credinţa sa pe temelia sfântă a iubirii. Altfel nu se poate. Altfel, vânturile cele potrivnice îl dărâmă, şi şoaptele amăgitorului îl prind în cursă. Săgeţile aprinse ale duşmanului îl lovesc, ucigându-l şi pierzându-l pentru totdeauna. Fără temelia aceasta, cea mai binecuvântată, la cea dintâi apropiere a vrăjmaşului, sufletul slăbeşte, se clatină şi cade.
Pe cel fără iubire deznădejdea îl paşte la tot pasul – spun Sfinţii Părinţi. La stârvuri se aruncă vulturii şi la sufletul disperat se adună diavolii – ne spune Sfântul Efrem Sirul.
Fără temelia iubirii, casa credinţei unui suflet se prăbuşeşte cu zgomot înfiorător. Fără temelia iubirii este fuga de adevăr şi întoarcerea spre cele mincinoase ale lumii; şi primirea lor şi urmarea lor cu încăpăţânare dobitocească. Fără ea, sufletele rătăcesc, căzând din ce în ce mai greu, amestecându-se cu cele trecătoare şi necinstite, urmând întunericului acestei lumi. Fără ea, cel orb nu simte că e orb şi cel şchiop nu simte că şchiopătează, că sunt aduşi la nesimţire de nepăsarea lor voită, de neascultarea şi credinţa lor cea greşită.
Fără ea, materia lor, adică trupul lor, devine mai greu şi mai dens şi, prin aceasta, mai întunecat, neputând să vadă Lumina cea Nematerială a lui Hristos, Dumnezeul-Om. Credinţa lor „de ochii lumii“ se reduce la câteva forme moarte, pe când conştiinţa lor, omorând-o cu propria lor voie, nu mai există.
O, Doamne Dumnezeul meu cel Mare şi Bun! Îndură-te spre sufletul meu care Te caută cu nelinişte, cu lacrimi şi cu durere! Ai milă de inima mea care Te cheamă numai pe Tine, Cel Răstignit pe Cruce.
Tu ai binevoit a veni la noi, a lua trup din cea neispitită de nuntă şi Pururea Fecioară Maria şi a Te numi Fiul Omului. Tu Care mai dinainte de începutul veacurilor ai fost în Cer fără de Mamă şi ai venit pe pământ fără de tată, întrupat mai presus de legile firii. Că nimeni dintre toţi fiii pământenilor n-a făcut ceea ce Tu, pentru mântuirea noastră, ai făcut!
Tu, milostiv şi bun, Ţi-ai dat viaţa pentru noi, îmbrăcându-Te cu suferinţa şi gustând moartea, cu care ne-a pedepsit pe noi cel ce oarecând s-a prăbuşit din cer. Dar, înviind din morţi, l-ai făcut pe el să se ruşineze şi să se înspăimânte.
Fiii oamenilor au fost bogaţi având palate şi cetăţi. Tu ai trăit ca şi cel mai sărac dintre cei săraci, neavând un loc unde să-Ţi pleci capul şi trupul istovit.
Ei se săturau din bunătăţile pământului, neînfrânându-se şi nemulţumind; Tu, postind şi rugându-Te în pustie, ai alungat demonii din oameni, făcând asupra firii minuni înfricoşătoare!
Tu, Doamne, prin suferinţa Ta ai dat o altă lege lumii până la sfârşitul veacurilor şi, îndeosebi, la acei care vor vrea să Te urmeze, ca să-şi dureze credinţa lor pe inima Ta, pe temelia sfântă a Iubirii.
Ajută-mă, Te rog, să-Ţi urmez cu o inimă curată şi răbdătoare. Cu smerenie, ascultare şi blândeţe, să mă întorc de azi spre Tine, căci lumea nu poate să-mi dea nimic, fiindcă nu Te are pe Tine.
Şi, făcând aceasta, prin milostivirea Ta, să mă învrednicesc Sfintei Împărăţiei Tale, cu cei aleşi ai Tăi, locuitor şi închinător al Ierusalimului celui de Sus. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Maica ECATERINA – Govora