Meditaţii

Pocăinţa nu are limite pe pamant

Uneori, lupta pentru mântuire poate sa fie foarte simpla si uşoara; alteori foarte grea, supraomeneasca. Cu siguranţa, este mai bine sa nu păcătuim. Dar daca pocăinţa arde ca o flacăra, poate sa refacă o viata trăita in păcate.

Trebuie sa păstram duhul pocăinţei toata viata noastră, pana la sfârşitul ei. Pocăinţa este temelia intregii vieţi ascetice si duhovniceşti. Simţirea, intuirea prezentei păcatului pot sa devină atât de intense in noi, incat sa dea naştere unei adevărate pocăinţe.

Putem sa plângem ore in sir, săptămâni, ani de-a rândul pana ce fiinţa noastră este refăcuta in intregime prin cuvântul lui Hristos, prin implinirea poruncilor Lui, si, mai ales, prin harul Duhului Sfant. Aceasta transformare a fiintei noastre, după căderea in păcat a lui Adam, cere multa nevointa si mult timp.

Pocăinţa nu are limite pe pamant, pentru ca incetarea ei ar insemna ca am devenit intru toate asemenea lui Hristos. Cea mai mica indepartare a noastră de Hristos implica o pocăinţa profunda. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Aceasta rugăciune arata depărtarea pe care o simţim intre Hristos, Fiinţa absoluta si noi insine. „Daca nu vom fi cu adevărat asemenea Domnului, cum vom putea trai cu El in veşnicie?”, se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Pentru El, ca si pentru noi, este imposibil. Nu ne ramane decât răbdarea.

Singuri, oamenii nu pot sa inteleaga când păcătuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus si Duhul Sfant le-o descoperă. In Rai, când Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat sa fie invinovatit: Femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mâncat (Facere 3, 12). Sa ne străduim sa nu-L invinuim pe Dumnezeu.

In lucrurile mărunte, in faptele simple, sa incercam a avea următoarea atitudine interioara: „refuz voinţa sângelui meu căzut si vreau ca in venele mele sa curgă viata lui Dumnezeu”. Daca Dumnezeu exista, recunosc ca toate patimile se nasc din mine, nu din El. Daca voi păstra aceasta atitudine, Dumnezeu imi va da duhul pocăinţei.

Doar lumina divina, atunci când străluceşte in noi, ne permite sa ne vedem păcatele. Prin rugăciune, puţin cate puţin, inima noastră incepe sa inteleaga influentele duhurilor care umplu văzduhul. In loc sa inaintam duhovniceste, vedem cu o fineţe mereu crescânda patimile care ne stăpânesc. In mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar daca nu am văzut inca lumina necreata a Duhului Sfant, datorita prezentei ei, ne vedem păcatele.

Nu putem ajunge la rugăciune curata decât prin pocăinţa. Pocaindu-ne, adică curatindu-ne de orice patima, devenim treptat capabili sa intram in lumina divina. Calea care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu trece, inainte de toate, prin credinţa, iubire fata de Hristos si pocăinţa. Dumnezeu sa va dăruiască tuturor duhul pocăinţei. Plangeti-va păcatele, plângeţi, pentru ca inima voastră sa nu se impietreasca.

Lucrul cel mai important este sa ne păstram mereu sentimentul nimicniciei noastre fata de Dumnezeu. Atunci simţim o tensiune permanenta intre invinovatirea noastră si dragostea lui Hristos, intre pocăinţa si nădejde in mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim ca suntem atât de departe de Dumnezeu pe care Il iubim, pe de alta, aceasta suferinţa si aceasta dragoste acţionează asupra noastră ca un foc interior si ne imping cu putere spre Dumnezeu. Aceasta tensiune si-a găsit expresia cea mai vie in cuvântul lui Hristos adresat Stareţului Siluan: „Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui”. Acest cuvânt poate stârni fiori, panica, teama, dar nu trebuie sa ne copleşească. El constituie principiul fundamental al vieţii noastre in Hristos.

Nu trebuie sa pretindem ca putem repeta experienţa Sfinţilor Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama sau Serafim de Sarov. In viata duhovniceasca nu exista aceeaşi repetare de viata, exacta, identica, ci una analoaga in duh, in starea pe care o presupune expresia: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui.

Niciodată nu trebuie sa ne comparam cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de neinsemnat ar fi, este mare inaintea Celui veşnic; Dumnezeu stabileşte cu fiecare fiinţa umana o relaţie unica de prietenie. De ce urmările neascultării lui Adam sunt atât de grave? De ce, in lumea aceasta, viata duhovniceasca in Hristos ia forma tragica a unei lupte corp la corp cu moartea? De ce creaţia lui Dumnezeu este legata de moarte, de aceasta lupta plina de suferinţe? De ce creaţia nu duce in mod armonios la desăvârşirea fiintei umane ca chip a lui Dumnezeu? De ce trebuie sa lupt eu impotriva lucrurilor care ma ucid fara sa am putere asupra lor? Nu inteleg! In măsura in care Hristos si Duhul Sfant sunt, pentru mine, soluţia tuturor problemelor care ma depăşesc, trăiesc in nepăsare fata de multe lucruri. Hristos este temelia vieţii mele. Felul Sau de a se comporta ma atrage. Nu inteleg ce a spus, dar ceea ce a spus imi este suficient. Voi intelege când voi pleca din aceasta lume in viata de dincolo.

De ce amintirea Grădinii Ghetsimani si a Golgotei sunt necesare pentru mântuire? Lupta lui Hristos cu lumea este cu totul neinteleasa.

Când vedem suferinţele a milioane de oameni, nu putem sa rămânem nepăsători. Cum putem sa-i ajutam? Din punct de vedere creştinesc, aceasta tragedie de pe pamant este urmarea neascultării. Adam a râvnit la indumnezeire, la viata veşnica, rupând legătura cu Tatăl si Creatorul sau. Hristos-Omul, primul in istoria lumii, S-a suit pe Golgota; a ales moartea pe cruce pentru a dezlega acest blestem. A te hotari sa-L urmezi inseamna a te expune la suferinţa. Este inevitabil! In măsura in care suntem, de la crearea lumii, un mădular din imensul trup al umanităţii, insufletiti de viata cosmica ce ne străbate, trăim tragedia umanităţii ca pe propria noastră nenorocire.

Când citim Sfânta Evanghelie, rămânem impresionaţi de reacţiile lui Hristos fata de ceea ce se petrece in jurul Sau. Atunci când Iuda merge sa-L trădeze, Iisus ii spune: Astăzi, Fiul Omului S-a preamărit. La fiecare Liturghie, noi praznuim acel moment si ii repetam in conştiinţa noastră. Daca o putere vrăjmaşa vrea sa ne ucidă, vom fi noi insine in stare sa spunem: Astăzi eu m-am slăvit si Dumnezeu S-a preamărit prin mine? Cunoaşteţi toţi aceasta istorie; ea este insasi sensul vieţii noastre de fiecare zi.

Sunt multe aspecte foarte subtile si interesante in viata duhovniceasca. Dar nu le vom cunoaşte daca ne vom opri la nevointe exterioare. Pentru a ne schimba viata este necesara o asceza, sa ne invatam a ne muta mintea de la lucrurile trecătoare si pătimaşe către Dumnezeu. Astfel, viata noastră poate sa devină foarte interesanta, chiar daca este mereu legata de un efort dureros. Nu trebuie sa incercam sa evitam aceasta suferinţa. Sa o trăim! Căci prin ea se exprima dorinţa noastră de a-L urma pe Hristos. Este foarte greu sa exprimam ceea ce vor sa spună cuvintele luati-va crucea si urmati-Ma. Când ne hotărâm sa-L urmam pe Hristos, trebuie sa ne gândim ca este vorba de iubirea Tatălui, a Fiului si a Duhului Sfant in aceasta lume suferinda.

Daca n-ar fi inviere, creştinii ar fi cei mai de plâns din lume, spune Sfantul Apostol Pavel. De ce? Pentru ca, in aceasta lume, iubirea lui Hristos este intotdeauna răstignita. Viata noastră va fi o suferinţa continua, pana când intreaga lume va fi mântuita.

Devenim creştini pentru ca Dumnezeu este iubire si nu pentru ca aceasta ne ajuta sa facem o cariera pământeasca. In viata creştina nu suntem fericiţi decât datorita lui Hristos, Care ne incredinteaza prin conştiinţa ca El este Adevărul, si nu pentru alt motiv.

Intr-o zi, un pelerin aflat in Muntele Athos a pus aceasta intrebare mai multor stareţi: „Ce este cel mai important in viata noastră?”. De fiecare data i s-a răspuns: „Dragostea divina; sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru”. El a spus: „N-am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce sa fac?”. Apoi, in sinea lui, a hotărât: „Voi trai in asa fel ca si cum as avea aceasta dragoste”. Treizeci de ani mai târziu, Duhul Sfant i-a dăruit darul iubirii. In mod inevitabil, vor fi ore, săptămâni, ani in sir, in care vom trai fara sa simţim lucrarea Duhului Sfant in noi. Sunt perioade importante in care ni se oferă prilejul sa ne mărturisim statornicia dragostei noastre pentru Hrisos.

Chiar daca nu percepem lucrarea harului, trebuie sa trăim ca si cum Duhul Sfant ar fi in noi. „Stareţul” Siluan gândea ca daca păzim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul când harul se va face cunoscut si va ramane mereu in noi. Este inutil sa ne grăbim. Unii părinţi de la Muntele Athos n-au primit harul si nu L-au cunoscut pe Dumnezeu decât abia după patruzeci de ani de nevointe si, uneori chiar mai mult, tocmai inaintea sfârşitului lor.

La inceput harul ne invata, provoacă in noi stări asemănătoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. întotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu durează mult. Intr-o zi, pe nesimţite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: „Cum sa trăim fara har?”. Trebuie sa continuam sa acţionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa păstram aceeaşi stare sufleteasca in care, prin har, am dobândit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastră. Trebuie sa ne silim. Acelaşi lucru este cu rugăciunea. La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu uşurinţa; rugăciunea tasneste din inima. Când Duhul Sfant ne părăseşte, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, când aveam harul: din toata flinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru.

“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov,
traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica),
– Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014

Lasă un răspuns