Home Prietenie şi lumină – Duminica a II-a din Post. A Sf. Grigorie Palama

Prietenie şi lumină – Duminica a II-a din Post. A Sf. Grigorie Palama

Prietenie şi lumină – Duminica a II-a din Post. A Sf. Grigorie Palama

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Şapte zile după prăznu­irea vederii în icoană, Biserica a rânduit praz­nic luminii. Luminii celei necreate şi luminii care umple şi ea, de bucurie, toate.

Evanghelia Duminicii (Marcu, 2, 1-2) ne aduce, cu timpul şi locul, în Capernaum, unde nişte prieteni aleg o cale lipsită de orice fel de „subţirimi“ omeneşti, pentru ca prietenul lor să nu fie lipsit de vindecare: sparg acoperişul. Vă amintiţi când am vorbit despre Zaheu că alege o cale cel puţin spectaculară pentru a intra în istoria mântuirii: se urcă în sicomor. Iată acum altul care, coborât pe funiile prieteniei dinaintea lui Hristos, aruncă o lumină cu totul nouă asupra firii umane. Domnul se arată din nou impresionabil. La gesturi de o măreţie smerită. La gesturi atât de fireşti, încât lumea a uitat să le mai facă. Un omenesc desluşit prin iertarea dumnezeiască a păcatelor.

Afară din tabloul harului, ca de obicei, cârcotaşii. Atotştiutorii. Adunarea celor care ascultau Cuvântul (cf. Marcu 2, 2). Şi poate că se mirau de câte ştie. Cei care, văzând dăruirea lui Hristos, asemeni fratelui fiului risipitor, nu-i gustă dumnezeiasca miere a iertării. Ci încearcă, ucenici nemernici, să judece Cuvântul în limita cuvintelor. Hristos, iarăşi (ca şi-n evanghelia cu Natanael, Ioan 1, 43-51), vede în inimă. Cutremurător. Şi-n stupoarea tuturor, dincolo de iertarea păcatelor – în fond, un gest care n-avea cum să se facă simţit simţurilor, ci numai inimii şi sufletului paraliticului – oferă reaşezarea în sănătate a celui bolnav. La porunca Creatorului – „Ţie-ţi spun: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!“ (Marcu 2, 11) – omul cel restaurat prin iertare se supune, împlinind minunea. Iar dumnezeiescul Părinte Grigorie interpretează astfel momentul: „Slăbănogul a auzit cuvântul fiule şi a fost înfiat de către Tatăl cel Ceresc şi, lipindu-se de Dum­nezeu, Cel fără de păcate, a devenit îndată şi el lipsit de păcate, prin iertarea păcatelor; şi ca să urmeze şi primenirea trupului, el primeşte mai întâi sufletul mai înălţat decât păcatul, de la Cel ce cunoştea că, la început, sufletul său căzuse în capcanele păcatului şi bolile trupului şi moartea au urmat după dreapta judecată“ (Sf. Grigorie Palama, Omilii la vindecarea slăbănăgului, 9).

Ei bine, această rupere a acoperişului, această smulgere dinspre zidire înspre Ziditor este cheia care uneşte prietenia cu lumina, al cărei teolog este Sf. Grigorie Palama. Căci numai o astfel de spărtură în conştiinţă – asemenea celei din coperişul cel umil – face ca dinaintea lui Hristos, pe funiile smereniei, ale pocăinţei, ale rugăciunii şi ale postului, să se prezinte sufletul nostru paralizat de nelucrare şi de neputinţe. Căci, după învăţătura Sfântului Teolog Grigorie al Tesalonicului, neputând a-L cunoaşte pe Dumnezeu în fiinţa Sa, ci în manifestările Acesteia în afară – în chipul energiilor necreate – şi noi trebuie să căutăm de-acum la curăţirea inimii noastre, care  să se facă spărtura din acoperirea cu patimi a sufletelor noastre, astfel încât – laolaltă cu ucenicii Sfântului – să putem vedea lumina cea necreată. În faţa uşilor gândurilor noastre, Cuvântul, iar în trăirea noastră, Lumina Taborului, cea necreată şi neruptă de lucrarea Dumnezeirii Triipostatice.

O să grăiţi: Bine, şi ce legătură este între vederea pe care Sfântul Grigorie o teologhiseşte şi spărtura din care se-aduce omul dinaintea lui Dumnezeu? Sau, mai bine: De ce Biserica prăznuieşte una, laolaltă cu cealaltă? Pentru că iertarea ce izvorăşte din Hristos numai izvorând din firea-I divină poate asuma toate păcatele noastre, izgonindu-ne din ele. Şi dacă iertarea ce o dă paraliticului se-arată ascunsă vederii noastre – ca şi acelora care priveau cu ochii, dar nu vedeau vreo schimbare – tot astfel lucrarea harului lui Dumnezeu se face la o vreme vădită (ca vindecare) de dragul ochilor şi vederii noastre. Orice gest ascuns al lui Dumnezeu are o manifestare în afară, de dragul mântuirii noastre…

Grigorie – alăuta cea duhovnicească a Tesalonicului – este prietenul care, spărgând coperişul lui Varlaam din Calabria şi a celor ca el (unii, până astăzi făuritori de false teologii), aşază lucrarea energiilor celor necreate ale dumnezeirii în plinătatea lor lucrătoare: Sfinte Taine, icoane şi toate celelalte prin care energia cea necreată ni se împărtăşeşte spre îndumnezeire.

Şi iarăşi zice Sfântul: „Dacă acei oameni, care au dat slavă cu cuvântul şi, arătând că minunea era mai mare decât cele săvârşite în trecut, au spus că nicicând nu mai văzuseră aşa ceva, atunci noi, care nu mai putem să spunem aceasta acum (căci am văzut multe alte minuni, chiar cu mult mai mari decât aceea, nu numai de la Hristos, ci şi de la ucenicii şi urmaşii Săi, săvârşite doar prin chemarea numelui lui Hristos), aşadar noi, fraţilor, vom aduce slavă Lui prin fapte, având ca pildă pentru virtute şi minunea aceasta, în chip duhovnicesc. Deoarece fiecare om dintre cei legaţi de plăceri este slăbănog, zăcând cu sufletul pe patul vieţii de desfătare şi cu trupul în părelnică odihnă. Dar atunci când este încredinţat de îndemnurile evanghelice, pocăindu-se, îşi biruie păcatele sale şi slăbănogirea pricinuită de acestea sufletului său, fiind ridicat şi adus la Domnul de către aceste patru puteri: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor săvârşite mai înainte, făgăduinţa pentru viitor de încetare a faptelor rele şi rugăciunea către Dum­nezeu. Dar nu se poate apropia acesta de Dumnezeu, dacă nu se descoperă şi nu se dezveleşte acoperişul, aruncân­du-le la o parte olanele, chirpiciul şi toate celelalte. Iar acoperişul este în noi partea cugetătoare a sufletului, ca una ce stă deasupra puterilor lucrătoare dinlăuntrul nostru.

Însăşi cugetarea are multă ţărână aşezată pe ea, prin legătura sa cu patimile şi cu cele pământeşti. Dar când legătura aceasta este nimicită şi aruncată la pământ de către cele patru puteri arătate, atunci putem  ajunge la adevărata des­povărare, adică să fim smeriţi cu adevărat şi credincioşi înaintea Dom­nului, cerând şi căpătând de la El tă­măduirea“ (Omilia X, La vindecarea slă­bănogului, 12).

Căci aşa după cum iertarea vindecă pe paralitic, reaşezându-l în normalitate, tot astfel harul cel necreat, care vindecă toate ale noastre, ne-apropie – prin lumina Taborului, una cu a Învierii – de ceea ce dintâi am fost chemaţi să fim: chip şi asemănare, prin îndumnezeire.

La vreme de post, pomenirea iertării şi vindecării pe care Hristos o dăruieşte paraliticului, ne duce cu gândul la Sfânta Taină a Spovedaniei, aceea care – teologia palamită a scos-o la iveală, cu precădere – ne împărtăşeşte de harul iertării. N-avem a fi altundeva decât pe Tabor. Chiar răniţi şi furaţi de vrăjmaşul luminii, care este diavolul.

Prietenia lui Grigorie, Sfântul rugă­ciunii inimii şi al vederii lui Dum­nezeu, ne obligă la a practica virtuţile în nădejdea clipei celei pline de har a vederii – fie şi numai o clipă din clipă – luminii celei necreate. Pentru ca mai apoi – reîntorşi în lume, nefăcând ale lumii – să purcedem mai departe la lucrul cel bun, râvna pentru îndumnezeire.

Cântarea Triodului îndeamnă: „Celor care umblă întru întunericul păcatelor, ai răsărit lumină, Hristoase, în vremea postului. Arată-ne nouă şi ziua cea vestită a patimii Tale, ca să strigăm Ţie: Scoală-Te, Dumnezeule, miluieşte-ne!“ (Stihira Triodului, glas 6).

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

error

Author: admin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *