Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Noi vrem să ascultăm de glasul Păstorului Iisus, de glasul Păstorului celui Bun

Noi vrem să ascultăm de glasul Păstorului Iisus, de glasul Păstorului celui Bun

Noi vrem să ascultăm de glasul Păstorului Iisus, de glasul Păstorului celui Bun

din vorbirea fratelui Arcadie Nistor
la nunta de la Corocăieşti – 9 mai 1982

Vom citi din Cuvântul lui Dumnezeu, din Evanghelia după Ioan, capitolul 21: „A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Şi după ce a vorbit astfel, i-a zis: «Vino după Mine». Petru s-a întors şi a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Iisus, acela care la cină se rezemase pe pieptul lui Iisus şi zisese: «Doamne, cine este cel ce Te vinde?». Petru s-a uitat la el şi a zis lui Iisus: «Doamne, dar cu acesta ce va fi?». Iisus i-a răspuns: «Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!»” (In 21, 19-22).

Ne oprim la aceste două cuvinte spuse lui Petru:

  1. „Vino după Mine!”
  2. „Tu vino după Mine!”

Sfântul Petru Îl cunoştea pe Domnul şi umblase cu El vreo trei ani şi ceva… dar atunci, în noaptea Patimilor Domnului, când El a fost legat şi dus la pătimire, Petru, într-un moment de teamă, de frică, de spaimă, a spus că nu-L cunoaşte pe Domnul şi – mai mult – s-a lepădat de El.

Domnul S-a arătat ucenicilor în Ziua Învierii, seara… S-a arătat în prima săptămână, dar cu Petru, personal, nu a discutat nimic. Le-a vorbit tuturor, în general, le-a spus să se uite la mâinile Sale, să se uite la coasta Sa. Deci Domnul Iisus S-a arătat ucenicilor Săi după Învierea Sa, ca să-L cunoască ei că El este Acela care a fost răstignit, că semnul cuielor, că semnul suliţei sunt dovada că El a ispăşit păcatele noastre, că le-a purtat în Trupul Său.

Dar, după ce le-a vorbit, Domnul a plecat de la ei, căci Domnul a mai stat încă patruzeci de zile pe pământ; şi în această vreme nu a stat tot timpul împreună cu ucenicii. Şi ei au plecat de la Ierusalim, s-au dus în Galileea. Şi aproape că ei s-au întors fiecare la îndeletnicirea pe care o avea atunci când s-au întâlnit cu Domnul, când i-a chemat El, la început.

Într-o noapte s-au întâlnit câţiva ucenici (şapte), ca să pescuiască; dar n-au prins nimic. Dimineaţa, iată că Domnul stătea pe ţărm, iar ei erau necăjiţi că în barca lor nu era nimic. Şi, cum Domnul stătea pe ţărm, El îi întrebă:

– Copii, aveţi ceva de mâncare?

– N-avem nimic… De unde puteau să aibă, că n-au prins nimic toată noaptea? Dar iată că au văzut, după ce au venit cu barca la mal, şi foc, şi peşte prăjit. Şi au mâncat împreună.

Şi abia acum Domnul s-a uitat ţină la Petru şi l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte el pe Domnul. De trei ori s-a lepădat Petru şi de trei ori l-a întrebat Domnul Iisus dacă Îl iubeşte. Şi Petru I-a spus:

–  Tu ştii că Te iubesc. Tu toate le ştii.

Şi tocmai de aceea l-a chemat deoparte:

– Vino după Mine.

Şi acuma să ne întoarcem al noi, la viaţa noastră şi la chemarea noastră. Şi noi ne-am întâlnit odată cu Domnul Iisus, în ţara noastră. Odată ne-a ieşit înainte şi nouă. Şi aşa de minunat a fost El, aşa de dulce ne-a vorbit nouă şi aşa frumos a stat El lângă noi, că am recunoscut că El era Mântuitorul nostru, că El este Domnul nostru. Că El este Acela care a venit din ceruri pentru noi, că El este Fiul lui Dumnezeu, că El dă iertare, că El dă viaţă veşnică, El dă odihnă pentru suflet.

Dacă în viaţa Sfântului Petru a intervenit momentul acela, nu suntem scutiţi nici noi de astfel de momente. Poate că momentul nostru nu este ca la Petru, ci puţin schimbat, dar tot atât de rău: o patimă, o poftă, o stricăciune trupească, ce­va tot este şi în viaţa noastră.

Şi totuşi, Domnul Iisus îi spune lui Petru: „Vino după Mine!”.

Aici să stăm, să ne oprim aşa. O ştim toţi: când am fost chemaţi la Domnul Iisus, ni s-a spus aşa frumos şi aşa de dulce de către Părintele Iosif, cel care ne-a chemat la Domnul. Şi aşa de cu drag, de scump şi de dulce, mereu ne-a spus despre El. Ne-a spus ce bun este El, ce dulce este El, ce veghetor este El, ce mare este Harul pe care El ni-l dă. Şi Harul Lui este atât de mare, că aduce mântuirea la toţi oamenii, oricât de pierdut ar fi careva, oricât de căzut ar fi cineva. Este aşa de mare Harul lui Dumnezeu care ni s-a dat prin Domnul Iisus, că El aduce mântuire la toţi oamenii.

Dar nici nu suntem scutiţi de momente critice în viaţa noastră. Noi nu suntem scutiţi de ispite sau de necazuri. Şi atunci poate interveni ceva în sufletul nostru, poate interveni ceva în viaţa noastră – şi lucrul acesta nu-l spun numai eu acum. Lucrul acesta l-a spus Sfântul Pavel efesenilor, chiar primilor creştini, când le-a zis: „Fraţilor, după cum şarpele a amăgit-o pe Eva, tot aşa mă tem ca curăţia voastră să nu se strice de la Hristos”.

A spus aşa pentru că curăţia aceasta se poate strica: sau cine merge la horă, sau cine mai caută să câştige bani la joc de cărţi… dar poate să fie primejdia alta sau poate să fie aşa cum nici nu ştim şi să cădem în vreo poftă…

Domnul Iisus îi spune lui Petru lămurit: „Vino după Mine!”. Iar la urmă spune: „Tu vino după Mine!”.

El este ţinta, căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre. El, Domnul nostru, este lumina care luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o. Să nu creadă cineva că întunericul a biruit sau va birui lumina, pentru că întunericul nu va putea birui niciodată, ci au căzut oamenii, au ajuns la păcat, s-au lepădat de Dumnezeu. Noi, ca să venim la El sau ca să mergem cu El, trebuie să mergem pe calea luminii, pentru că pe orice astfel de drum mai există şi o extremă de dreapta sau de stânga; dar acestea sunt pe lângă calea luminii… Sau există chemări înapoi sau îndemnuri de a sta pe loc.

Tot aşa, şi în credinţă există piedici, ascunzişuri sau extreme, sau căi paralele cu centrul, dar nu sunt centru, calea cea bună. Ele sunt pe alături; pot fi de dreapta sau pot fi de stânga. Poate că mulţi dintre noi nu pricep, nu pricep cum vine acest cuvânt: căi de dreapta sau căi de stânga. Dar să înţelegem că întotdeauna a fost o primejdie în Lucrarea lui Dumnezeu, a fost primejdie în sufletele oamenilor.

De la început, Însuşi Dumnezeu ne-a descoperit prin Cuvântul Său şi a spus primilor oameni: „Să nu vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga”, „ochii tăi să privească drept”.

Prin dreapta sau căile spre dreapta se înţelege abaterea de la Hristos prin litera legii. Aceasta reprezintă o primejdie foarte mare pentru sufletul care vrea să se mântuiască. Cum spunea Părintele Iosif şi cum spunea Sfântul Pavel: „Căci litera omoară, dar Duhul dă viaţă”. Numai litera singură, fără Duh, omoară, pentru că atunci Duhul o părăseşte. Dacă noi citim litera Cuvântului Sfânt prin Duhul lui Dumnezeu care este în această literă, inima noastră este mişcată de Duhul lui Dumnezeu când citim această literă – căci sub formă de literă este scris Cuvântul lui Dumnezeu când îl citim din Biblie – şi atunci pentru noi nu este nici o primejdie.

Dar când Duhul Domnului este alungat din literă, atunci litera devine o pri­mejdie, şi acei care rămân cu litera rămân cum a rămas un vas gol. Hristos nu mai este ţinta lor, pentru că L-au pierdut din vedere.

Litera aceasta poate să fie sub forma unei rânduieli părute bune sau altceva de felul acesta… Rânduielile sunt bune şi foarte bune, dar toate îşi au locul lor şi valoarea lor rânduită mai dinainte de Dumnezeu. Dar Iisus este deasupra tuturor.

De aceea pot fi de dreapta acele lucruri făcute de om, lucruri omeneşti, când se zice: „Dacă fac aceasta sau cutare, mă mântuiesc; dacă nu fac, nu mă mântuiesc”. Şi atunci, pentru că omul nu-L mai are în vedere pe Hristos şi mântuirea adusă de El, nu mai are în vedere dragostea Lui, Jertfa Lui – singura care poate să ne mântuiască… Oamenii se leagă de lucruri fără putere: „Dacă nu faci, nu te mântuieşti”; iar Hristos rămâne dat la o parte, alungat…

Partea de stânga este aceea care scoate din Cuvântul lui Dumnezeu. Pe când partea de dreapta adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu, stânga scoate.

Cărturarii şi fariseii din Vechiul Testament au adăugat; dar au adăugat atât de mult şi atât de rău, încât Cuvântul lui Dumnezeu nu mai avea putere şi nu mai putea să lucreze prin ei. Şi, ca dovadă, Domnul Iisus le-a spus odată aşa: „Aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu pentru obiceiurile voastre”… Şi Cuvântul spune aşa: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” până la moartea ta sau la moartea lor, pentru că sunt părinţii tăi. Dar ei au făcut aşa: mulţumeau lui Dumnezeu şi unii şi-au închinat averea lor slujirii templului. Şi, odată ce au închinat‑o aşa lui Dumnezeu, nu mai puteau s-o folosească pentru a-şi ajuta părinţii. Şi atunci Domnul Iisus le spune: Voi ziceţi că le-aţi dat lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeu Se foloseşte de ele; căci dacă Dumnezeu voia să Se folosească de ele, El dădea poruncă în privinţa aceasta. Căci fariseii şi cărturarii spuneau că dacă cineva zice: „Orice îmi ceri, nu-ţi pot da, căci casa mea, avutul meu este închinat Domnului… pământul meu, rodul meu, banul meu le-am închinat lui Dumnezeu şi nu te pot ajuta cu nimic”, face bine. Vedeţi aici adăugirea aceasta? Ei pare că au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, dar, de fapt, l-au dispreţuit şi l-au călcat în picioare – iar străinul putea să moară de foame, căci nimeni nu-i dădea să mănânce, fiindcă ei ziceau: „Eu am dat totul lui Dumnezeu”…

Aceasta este extrema de dreapta, care adaugă! Adaugă până acolo, încât [socotesc că] adăugirea lor este mai de valoare decât Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar extrema de stânga scoate. Scoate însuşi Cuvântul rânduit de Dumnezeu. Ca să spunem aşa, Biserica noastră strămoşească, Biserică ce s-a format pe urmele Sfinţilor Apostoli, aceasta este Biserica adevărată după literă şi după Duh. Că ea nu mai are viaţă? Nu Duhul este de vină, ci noi ne-am depărat de Dumnezeu.

Cuvântul Lui este Adevărul, dar noi nu L-am păstrat în inimile noastre. Şi atunci Tainele Lui: Taina Botezului, Taina Împărtăşaniei, Taina Mirungerii – toate aceste Taine lăsate de la Sfinţii Părinţi le-am părăsit sau le-am scos…

Extrema din stânga vine şi spune aşa: nu-i nevoie de acestea. Şi atunci unii scot, iar alţii adaugă la Cuvântul lui Dumnezeu, şi acest fapt este rău. Deci amândouă sunt deopotrivă de primejdioase: şi extrema stângă, şi extrema dreaptă.

De la începutul începutului, Dumnezeu l-a trimis pe Părintelui Iosif şi i-a pus goarna în mână şi la gură, ca să sune… Sunetul goarnei Părintelui Iosif  a fost desluşit: „Înapoi la Iisus cel Răstignit, înapoi la viaţa cea plină de Hristos!”. Părintele Iosif nu a căutat să scoată, dar nici să adauge. Ci a lăsat Cuvântul curat, o învăţătură curată, aşa cum a fost şi cum a rămas de la Sfinţii Apostoli şi apoi de la Sfinţii Părinţi, de la ei încoace.

Dar a spus şi el mereu apăsat: „Un lucru ne lipseşte şi ne este de mare trebuinţă: Iisus cel Răstignit în viaţa fiecăruia dintre noi”. Iisus este viaţa. Toate tainele din Scriptură sunt adevărate, sunt moştenire lăsată nouă de la Domnul şi de la Sfinţii Părinţi. Dar lipseşte Iisus din viaţa noastră, tocmai ce este mai de preţ, viaţa veşnică. Dacă tocmai aceea nu-i… dacă pe Iisus – viaţa veşnică – L-am scos, atunci ce mai pot fi tainele Sfintei Scripturi fără de El, fără Stăpânul lor?

De aceea Oastea Domnului, de la începuturile ei, nu a desfiinţat Tainele sau slujbele – ci le-a păstrat şi le-a lăsat aşa cum sunt şi cum au fost de la început, cum sunt de aproape 2000 de ani şi până în vremea noastră. Oastea Domnului nu a căutat să le scoată, căci a scoate ceva din Casa lui Dumnezeu e un păcat mare şi înseamnă a anula însuşi Cuvântul Sfânt al Domnului. Iar de adăugat, Oastea Domnului nu a mai avut nimic de adăugat peste ceea ce este, căci a adăuga înseamnă să-L găseşti pe Dumnezeu şi să nu-L înţelegi.

De aceea, dragii mei, în vremea aceasta şi noi suntem pe culmea aceasta de mijloc şi ne luptăm din greu ca să ne păstrăm pe culme, pe cea de mijloc, şi ne ostenim şi ne luptăm din greu pe urmele lui Iisus. Toţi ai lui Iisus au avut parte de pietre şi din dreapta, şi din stânga. Noi îi sfătuim pe fraţi şi îi îndemnăm pe fraţi să mergem pe această cale, pentru că aşa este. Vremurile nu sunt totdeauna la fel.

Cu ce înflăcărare a pornit Israel din Egipt! Citim în Biblie de înflăcărarea aceasta mare, că au fost mulţi dintre neamuri, păgâni, care, în înflăcărarea aceasta mare, au plecat şi ei împreună cu israeliţii. I-a izbăvit Domnul la Marea Roşie până dincolo, pe ţărmul celălalt. Ce minunat au cântat cântarea aceea şi bărbaţii, şi femeile, şi copiii! Şi nu au cântat fiecare de capul lui, ci au cântat toţi aceeaşi cântare. Deoparte Moise, de cealaltă parte Maria. Maria dădea tonul şi din timpane, şi din gură. Iar la tonul ei, toată mulţimea aceea de femei, de copii şi de bărbaţi au cântat aceleaşi cuvinte, date pe acelaşi ton, aceeaşi cântare. Aşa au cântat, iar cântarea aceea s-a scris şi se va mai cânta o dată, cum spune în Apocalipsa: „…şi toţi cântau cântarea lui Moise”. Deci şi cântarea aceea a rămas şi se va cânta la sfârşit, cântată sus, cu o singură inimă şi cu un singur suflet. Şi de aceea Dumnezeu a primit-o, şi de aceea se va mai cânta o dată în ceruri, la sfârşit.

Şi cântarea noastră va ajunge în ceruri şi se va pomeni atunci, în vremea aceea, când va trebui să fie cântată, dacă noi astăzi vom fi o inimă şi un gând, aşa cum spune Părintele Iosif: „M-a învăţat s-o cânt… singurel, / mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.

La începuturile Oastei, la începuturile creştinismului, aşa a fost. Dar, cum am mai spus, vremurile se schimbă. Şi, pe parcurs, au venit schimbările, au venit tulburările, firile. Şi acum, în vremea asta, în Lucrare a pătruns răul şi lucrarea răului… La început fraţii erau aşa de bucuroşi, aşa de fericiţi că L-au aflat pe Domnul, că au aflat comoara, au aflat cântarea, au aflat viaţa veşnică, au aflat Poarta prin care pot să intre la Tatăl… Au aflat Calea pe care pot să ajungă în ceruri… Au aflat, pentru că L-au aflat pe Domnul.

Dar a venit şi ispititorul şi a spus: „Nu e bine aşa…”. Căci totdeauna vrăjmaşul a căutat să-l ridice pe om să fie ca Dumnezeu, a căutat să-l depărteze pe om de Dumnezeu. Alte stăpâniri nu erau, dar, după ce Dumnezeu a rânduit căpetenii peste popor, atunci vrăjmaşul le şoptea oamenilor aşa: „Şi tu poţi să fii căpetenie, nu numai Moise”… „Să ne alegem altă căpetenie… Până când să tot ascultăm de Moise? Dar ce, numai prin Moise vorbeşte Dumnezeu? Toată adunarea este sfântă. Şi prin noi vorbeşte Dumnezeu”…

Şi iată cum strigătul lor a fost un strigăt de răzvrătire contra lui Dumnezeu; şi atunci a venit pedeapsa, că i-a înghiţit pe unii pământul. Şi astfel, pe cei care au cârtit înaintea Domnului, focul i-a mistuit; căci au luat cădelniţele sfinte, să slujească ei înaintea Domnului. Focul i-a ars pe toţi răzvrătiţii. Pe ei nu i-a înghiţit pământul. Pentru că acele cădelniţe erau sfinte, erau vase de slujbă la cortul întâlnirii, pe ei i-a ars, pe cei care s-au atins de o slujbă la care nu au fost chemaţi. Iar cădelniţele, pentru că erau sfinte, au rămas neatinse.

Aşa şi acum, în Lucrarea Oastei Domnului. La început era aşa de frumos, aşa de minunat, aşa dulce! Ce frumos ascultau unul de altul! Ce dulce era dragostea noastră! Ce limpezi erau ochii noştri! Ce senină era Ţinta noastră!

Dar acum oare? Tot aşa este ca la început? Când vezi cum vânturile au bătut şi dinspre dreapta, şi dinspre stânga – şi poate este şi din vina noastră…

În noaptea în care Părintele Iosif a trecut la Domnul, a spus un cuvânta mare, cuvânt ca un testament: „Eu am fost trimis de Domnul la poporul nostru şi v‑am adus Evanghelia curată, sfântă… Şi n-au primit-o conducătorii cei mari, mai marii cetăţilor, ci au respins Evanghelia Domnului… Şi Dumnezeu poate să pedepsească pe cei răzvrătiţi… Dar dacă fraţii nu vor merge curat şi nu vor merge uniţi, Dumnezeu poate să pedepsească Lucrarea; şi atunci se vor ridica dinlăuntru, din Lucrare, oameni nenăscuţi din nou, care vor învăţa rău, vor învăţa greşit şi vor tulbura pe fraţi şi vor tulbura adunările”…

Şi poate ca starea aceasta să fie chiar în vremile noastre şi din vina noastră, că n-am umblat corect şi n-am umblat drept, dar nici n-am vegheat şi n-am luat seama atunci când trebuia să fim mai veghetori şi să luăm mai mult seama. Şi de aceea am ajuns la stările acestea între noi.

Dea Domnul ca inimile şi sufletele noastre să fie străpunse de Cuvântul Său.

Domnul Iisus îi spune lui Petru aşa: „Vino după Mine!”. Şi, după ce Domnul Iisus i-a spus lui Petru aşa, Petru încă se mai opreşte în loc şi se uită la Ioan. El a uitat în clipa aceea din nou Cuvântul Domnului care îl chema: „Vino după Mine!”, şi se interesează: „Oare ce va fi cu Ioan? Va rămâne, nu va rămâne?”… Că a ieşit un zvon că Ioan nu va muri până la a doua venire a Domnului. Şi se uita la Ioan, întrebând pe Domnul altceva: „Dar cu acesta ce va fi?”. Deci nu numai că stătea, dar se şi uita şi Îi punea Domnului şi această întrebare, la care Domnul îi răspunde mustrător: „Ce-ţi pasă ţie de acesta? Tu vino după Mine!”… Adică tu, personal, vino după Mine…

Fraţilor şi surorilor, aşa suntem chemaţi şi noi să mergem după Domnul Iisus, aşa suntem chemaţi în Oastea Domnului, în Biserica Lui. Aşa cum au fost chemaţi strămoşii noştri la început. Aşa cum au fost chemaţi şi părinţii noştri. Aşa cum trimisul lui Dumnezeu, Părintele Iosif, ne-a învăţat şi pe noi atunci şi cum şi astăzi cuvântul lui a rămas printre noi, când Domnul îi spune Părintelui Iosif aşa: „Mă uit peste fronturile Oastei şi parcă nu-L văd îndeajuns pe Iisus cel Răstignit”. Şi în vremea aceea situaţia era cu totul alta, decât cea de acum. Vremile sunt altele acum… Dar, dacă ar veni Părintele Iosif, ce-ar spune el acum, când unii trag spre dreapta, şi alţii trag spre stânga, când alţii direct şi făţiş se luptă împotriva fraţilor?…

De aceea, să ne aducem aminte de Domnul Iisus şi să ne întoarcem la El, că şi extrema de dreapta, şi extrema de stânga fac rău. Noi nu avem de schimbat nimic din cadrul Bisericii noastre, ci viaţa noastră personală fiecare dintre noi trebuie să ne-o schimbăm. Cum spune Sfântul Petru: „Pentru cei curaţi, totul este curat, dar pentru cei necuraţi totul este necurat”. Pentru cine este în păcat, care e cu cugetul lui murdar, cu sufletul lui murdar, nimica nu-i curat. El strigă că nici preotul nu-i curat, nu-i vrednic să dea Împărtăşanie… nici oamenii nu sunt curaţi, nici fraţii nu sunt curaţi… nici adunările nu sunt curate, nici adunările nu sunt bune. Pentru cel necurat totul este necurat. Aceasta, pentru că este murdar cu sufletul, murdar cu ochii, murdar cu urechile… Pentru cei necuraţi totul este necurat, pentru că ei totul văd negru, totul văd murdar. Dar nu este aşa!

Ochiul curat vede curat – şi ochiul este lumina trupului. „Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină”. Dar dacă ochiul este necurat, tot trupul este plin de întuneric. Vedeţi cât de bine se poate vedea lucrul acesta? Când ochiul meu este curat, eu aşa-l văd pe frate: frumos, curat, minunat. Îmi aduc aminte de început, de fraţii care ne-au vestit odată Cuvântul lui Dumnezeu. Mie mi s-a părut ceva atât de frumos – şi nu-i o vorbă, că aşa erau. Aşa de frumos cântau, aşa de minunaţi erau, aşa era de mare, de adânc şi de dulce Cuvântul Său, aşa era de fierbinte rugăciunea… Aşa am văzut şi aşa doresc să văd până la sfârşitul vieţii mele. Căci spune Evanghelia Sfântului Ioan: „Ce am primit de la început, ce am văzut, aceea să rămână în noi, că dacă rămâne în noi, şi noi rămânem în Tatăl şi în Fiul Său”. Dar dacă pe parcurs s-a schimbat în mine ceva, atunci nu mai văd aşa şi, de bună seamă, nici El, Domnul, nu ne mai vede pe noi.

De aceea, dragii mei, îndemnăm şi rugăm pe toţi fraţii să ne întoarcem înapoi şi să mergem după Domnul Iisus. Şi extrema de dreapta, şi extrema de stânga fac aceeaşi lucrare de a pierde sufletele. Noi să ne întoarcem înapoi la Iisus cel Răstignit, să-L urmăm pe El aşa cum ne-a învăţat Părintele Iosif, în Oastea Sa, în Biserica Sa. Nu vorbim nimic de rău, nu dispreţuim lucrurile sfinte sau pe păstorii sufleteşti, nu înlăturăm nimic, ci dispreţuim păcatul şi luptăm cu toată puterea, prin harul lui Dumnezeu, ca să scăpăm noi de păcat; şi, scăpând de păcat, liberi, să-i putem noi ajuta pe alţii să scape de păcat. Căci Domnul Iisus a venit nu să deformeze lumea, să o răstoarne, să întoarcă copacii cu rădăcinile în sus, nu să schimbe lucrurile sau ordinea firească a lucrurilor create de Dumnezeu – ci să schimbe omul, viaţa lui. Să-l schimbe, să-l nască din nou, să ajungă o făptură nouă în Hristos. Şi de aceea s-au luptat Sfinţii Apostoli, părinţii noştri, Părintele Iosif, prin Domnul Iisus. Toată lupta şi munca lor a fost de a forma omul lăuntric, de a ajunge o făptură nouă, un om nou, un om simţit, un om curat, un om drept. Dar nu să se laude cu forma cultului, pentru că au fost mulţi reformatori – şi încă mai sunt – care s-au luptat să schimbe forma cultului şi au schimbat-o, dar oamenii au rămas tot aşa păcătoşi, în rău.

Şi vremea a trecut aşa şi au schimbat alţii, – dar toţi au schimbat în afară, iar înlăuntru nimic nu s-a făcut, nici o schimbare. Şi au rămas tot cu năravul cel vechi şi neschimbat.

Dar schimbarea omului este naşterea din nou, învierea lui din morţi, slujba pentru care a venit Domnul Iisus: „El a venit să caute ce era pierdut”…

Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să binecuvânteze El şi Oastea Sa. Domnul Dumnezeu este conducătorul Oastei, El este viaţa Oastei şi puterea Oastei. Prin Mâinile Lui şi Oastea biruie, pentru că prin El biruie. Să ridice Dumnezeu, prin puterea Lui, oameni născuţi din nou. Oameni care să ştie ce vor, care să-L cunoască pe Domnul şi să cunoască dragostea Lui, care întrece orice cunoştinţă.

Oamenii care vin la El sunt mulţi… Oamenii care vorbesc sunt mulţi – dar sunt puţini întotdeauna oamenii care să caute sufletele şi să le scoată din păcat. Uitaţi-vă cât de mulţi sunt cei ce v-au vorbit străini de Lucrare. Au spus: „Ce să facă ei la biserică?”. Au spus că-i necurat (sau altceva) despre Semnul Sfintei Cruci, semnul de biruinţă al lui Iisus. Aşa ne-au învăţat, aşa ne-au spus. Dar nu ne-au spus şi ce să facem la biserică. De aceea ei ne cheamă: „Vino la noi!”, vorbindu-ne de vremile de neştiinţă. Dar, dragii noştri, noi vrem să ascultăm de glasul Păstorului Iisus, de glasul Păstorului celui Bun. Că doar atunci când viaţa noastră se schimbă cu adevărat, doar atunci se schimbă şi viaţa adunărilor noastre şi ajungem din nou la dragostea dintâi, la bucuria şi la părtăşia frăţească pe care le-am trăit la început. Ca să rămânem acolo unde este Lumina lui Hristos şi dragostea Lui. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 2

85. „VINO DUPĂ MINE”

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!