Sub denumirea de „lume”, Cuvântul lui Dumnezeu deosebeşte două înţelesuri.
Când spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” (In 3, 16), „lumea” aici are înţelesul de omenire, cu tot ce este viaţă şi mişcare în Univers.
Când spune: „Nu iubiţi lumea” (I In 2, 15), aici „lumea” are înţelesul de păcat şi de stricăciune.
Căci duhul păcatului şi stricăciunea sunt felul josnic de vieţuire în voia poftelor stricate,
sunt potopul de desfrâu în care, obişnuit, trăiesc cei mai mulţi dintre oameni pe pământ,
începând de la limita cea mai puţin vinovată, până la cea mai mult…
Între aceste două limite stăpâneşte duhul lumesc, duhul firesc, duhul drăcesc.
Oricine trăieşte în acest duh este pierdut prin chiar faptul că trăieşte acolo. Chiar dacă s-ar găsi numai la limita cea mai puţin vinovată a acestui fel lumesc de viaţă, el este totuşi pierdut (Ef 2, 3).
Dar nici nu trebuie şi nici nu este nevoie să facem păcate deosebit de mari ca să fim pierduţi. Ci ajunge numai să fim, să trăim şi să ne placă între cei care le săvârşesc.
Ajunge doar să stăm în duhul Sodomei, peste care aşteaptă să vină ploaia de foc a mâniei lui Dumnezeu (Ef 5, 6; Col 3, 6),
peste care e gata să vină pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcătoşirea în care zac cei care trăiesc astfel.
Ci, dacă dorim cu adevărat mântuirea sufletelor noastre, atunci cel dintâi pas pe care trebuie să-l facem îndată este să ieşim cu groază din acest fel de vieţuire,
prin naşterea din nou, care în prima formă este Botezul, iar în a doua este Pocăinţa…
Pocăinţa care este Taină, fiindcă este o lucrare cerească pe care o face Duhul Sfânt, adică Puterea lui Dumnezeu, împreună cu Apa cea Vie şi Sfântă care este Cuvântul lui Dumnezeu.
Iar rodul viu şi sfânt al acestora este naşterea noastră din nou pentru Împărăţia lui Dumnezeu, adică o vieţuire nouă şi sfântă, conştientă, în ascultarea de toată voia şi de tot Cuvântul lui Dumnezeu.
Împărăţia Cerurilor, cu adevărat, nu o vom putea vedea, nici moşteni, niciodată şi nici unii dacă nu ne vom naşte din nou pentru ea (In 3, 3-5)
şi dacă nu vom creşte apoi în toate privinţele, tinzând mereu spre a ajunge să avem acelaşi chip cu al Domnului nostru Iisus Hristos (II Cor 3, 18).
Fără acesta nu vom putea intra nici unii şi niciodată în Împărăţia Sa (II Ptr 1, 11).
Fiindcă tocmai această naştere din nou este ieşirea noastră din „cetate”,
desprinderea din lume,
ruperea totală şi hotărâtă de felul deşert de vieţuire dinainte, adică depărtarea cu groază şi cu dezgust de tot felul păcătos de petrecere şi de vieţuire şi de umblare în care se complac oamenii păcatelor şi cei cu duh lumesc… Şi primirea cetăţeniei cereşti.
Dar cei care se leapădă şi ies din acest duh îndată încep să fie urâţi şi prigoniţi de cei rămaşi în el.
Desprinderea de ei, de felul lor de luptă, îi aţâţă pe aceştia şi îi înfurie atât de mult, încât îi face să întrebuinţeze orice mijloace pentru întinarea sau nimicirea celor care au ieşit din felul lumesc de vieţuire.
Când făceau răul la fel ca ei şi chiar împotriva lor, atunci nu-i urau chiar atât de mult ca acum când nu numai că nu doresc să le facă nici un rău, dar caută să le facă tot binele ce l-ar putea.
Cauza este faptul că duhul lumesc, duhul satanei, vrăjmaş al lui Hristos, care lucrează cu cei care sunt pe calea pierzării (I Cor 1, 18),
umblă să nimicească tot ce este al lui Hristos.
De aceea, să nu vă miraţi şi să nu vă întristaţi voi, care sunteţi ai Domnului, fiindcă acela este duhul Sodomei din care aţi ieşit, din robia căruia aţi scăpat şi contra căruia voi luptaţi.
De aceea, voi să nu vă miraţi, ci să vă bucuraţi şi să‑L slăviţi pe Domnul pentru aceasta, luptând şi lucrând, ca să vă păstraţi curaţi, pentru ca cel rău să nu aibă nimic în voi, cum n-a avut în Domnul vostru.
Slavă veşnică Ţie, Iisuse Doamne, Căpetenia şi Desăvârşirea noastră,
Care, după ce ai biruit duhul lumii,
Ţi-ai curăţit, prin naşterea din nou, un popor al Tău, scos din acest duh rău şi vinovat,
pe care, punându-l pe drumul curat al mântuirii, îl chemi după Tine spre slavă.
Traian Dorz,
din ”HRISTOS – VIŢA VIEŢII NOASTRE” – pag. 112-114
