Catehism

Rugãciunea alcãtuitã de Hristos

De această dată ne oprim la un aspect legat de rugăciune şi vrem să-l adâncim pe cât ne va lumina Bunul Dumnezeu. Unii pun problema în felul următor: „De ce este nevoie să folosim anumite rugăciuni care sunt consacrate, de vreme ce rugăciunea particulară este un act liber şi personal în care fiecare revarsă înaintea lui Dumnezeu amarul său, bucuria sa, cererea sa, mulţumirea sa, doxologia sa?… Iar aceste stări sunt trăite de fiecare persoană în mod unic. De ce avem nevoie să folosim cartea de rugăciuni?”

Un lucru pe care îl menţionăm din capul locului este faptul că Însuşi Mântuitorul, atunci când ne-a lăsat ca moştenire rugăciunea Tatăl nostru, a spus aceste cuvinte mult-grăitoare: „Voi aşa să vă rugaţi…” (Mt 6, 9). Când spunem această rugăciune, atenţia şi căldura inimii noastre sunt sporite, dar şi încrederea noastră este mai mare, pentru că ştim că ne rugăm aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul. În acest sens, Sfântul Ciprian spune: „Este plăcut şi intim pentru Dumnezeu să fie rugat prin cuvintele Fiului Său, să ajungă la urechile Lui rugăciunea alcătuită de Hristos, să recunoască Tatăl cuvintele Fiului Său când noi ne rugăm… Mai uşor dobândim ceea ce cerem în numele lui Hristos, dacă cerem prin rugăciunea formulată de El” (Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, în PSB, vol. III, 1981, p. 465). Aşadar, glasul nostru străbate cu mai multă uşurinţă la Dumnezeu, atunci când strigăm către El prin rugăciunea pe care o avem de la Însuşi Fiul Său. Dar, prin extensiune, se poate spune acelaşi lucru şi despre rugăciunile celor care au devenit fii ai lui Dumnezeu prin har, adică despre rugăciunile sfinţilor.

Cei care au o sensibilitate slabă faţă de Ceaslov, de pildă, spun: Omul duhovnicesc nu mai are nevoie de rugăciuni scrise, pentru că Duhul Sfânt îl învaţă să se roage. Acestora le răspunde Sfântul Apostol Pavel. El, vorbind despre credincioşii care au avut parte de cercetarea harului, şi spune: „Duhul vine în ajutorul rugăciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8, 26). În rugăciunea liberă nu lucrează numai mintea omului şi Duhul Sfânt, ci rugăciunea liberă mai este împletită şi cu elemente ale firii căzute care încă nu s-a tămăduit deplin, cum ar fi: aprinderea sângelui, visarea, închipuirea şi alte înrâuriri ale diferitelor patimi ascunse (vezi rugăciunea fariseului).

Într-adevăr, Duhul Sfânt învaţă pe oameni cum să se roage. Dar care oameni au fost învăţaţi de Duhul la măsura cea mai înaltă să se roage, dacă nu Sfinţii Bisericii?

Părintele Patriarh Daniel spune: „Cartea de rugăciuni este o călăuză şi un îndemn la rugăciune. Desigur, ne putem ruga şi fără cartea de rugăciuni, cu rugăciuni personale, improvizate, dar cel care se roagă folosind rugăciunile Bisericii acela are smerenie şi nu se roagă niciodată singur, ci împreună cu Biserica şi cu Sfinţii ei, oriunde ar fi şi oricât de însingurat ar părea el” (PF Patriarh Daniel, Cartea de rugăciuni, EIBMBOR, 2014, p. 4). Aşadar, atunci când folosim cartea de rugăciuni, pe de o parte, dăm dovadă de smerenie, virtute fără de care rugăciunea nu are nicio putere, iar pe de altă parte, rugându-ne cu cuvintele sfinţilor, ne aflăm în comuniune cu Biserica şi cu Sfinţii. Împăratul ascultă şi pe robi, dar se lasă mai repede înduplecat de cuvintele prietenilor Lui.

Unii se tem că facem un atac la rugăciunea liberă. Dar nici îngerii nu pot să oprească, de pildă, strigătul liber al unei mame care spune: „Doamne, miluieşte pe copilul meu care este bolnav!” Dar, pe de o parte, dorim să recuperăm o ierarhie. Pe de altă parte, trebuie să demascăm „multa vorbărie” (Mt 6, 7), visarea, părerea de sine şi sentimentele provocate artificial atunci când ne rugăm liber, realităţi nelegitime în lucrarea rugăciunii. Iar cel ce crede că este mai presus de aceste primejdii, încă nu a cunoscut cursele ascunse ale satanei care instrumentează foarte abil devierile minţii ce nu a ajuns la o luminare deplină şi definitivă.

Preot Petru RONCEA