Doamne Iisuse, mi-aduc aminte. Eram singur. Părăsit de toţi. Zăceam distrus într-un fund de prăpastie adâncă. În jurul meu tăcere mormântală. Nu era nimeni care să-mi ajute. Plin de răni şi cu oasele frânte, scoteam din când în când un scâncet slab. Aveam o dorinţă, o bunăvoinţă ca să ies din prăpastie. Nu eram în stare, din partea mea, decât să ridic degetul cel mic: semn că nu mă împac cu starea în care mă aflu şi că aş fi fericit dacă s-ar găsi cineva să mă scoată din bezna şi din mocirla în care căzusem.
Sus, sus de tot, vedeam un petic mic de cer albastru. Ah, ce dor mi-era de o lume imaculată, pură, cristalină care să nu aibă nimic din murdăria, viermii şi putoarea în care mă bălăceam. Simţeam nevoia să respir aer curat, ozonat; iar în lipsa lui, simţeam că mă înăbuş, mă asfixiez. Citeşte în continuare »
