Vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz de o la întâlnire cu tinerii creatori, la Sâmbăteni – 5 octombrie 1985
(…) Eu Îi mulţumesc recunoscător Domnului, din toată inima, că trăim împreună astfel de momente în care harul lui Dumnezeu se revarsă plin de atâtea binecuvântări peste sufletul nostru şi peste hotarele patriei noastre.
Am trăit, cum am spus de la început, atâţia zeci de ani şi am trecut prin atâtea încercări până astăzi împreună cu Lucrarea lui Dumnezeu în care ne-a chemat şi cu plugul acesta la care, după puterile noastre, fiecare am tras sau am împins prin încercările prin care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, a trebuit să mergem, prin umbra şi prin lumina Crucii, când ieşind, când intrând în tuneluri mai lungi sau mai scurte, pe urma paşilor Domnului Iisus, Care ne-a chemat la această Lucrare atât de frumoasă, dar şi atât de grea.
Popasul din seara aceasta e un popas binecuvântat pe drumul acesta luminos al Lucrării lui Dumnezeu. Noi, cei care apunem acum în faţa voastră, a celor care răsăriţi abia, ducem această frumoasă făclie, această frumoasă solie şi ne grăbim, şi ne străduim s-o ducem aşa de frumos cum ne-au încredinţat-o şi nouă înaintaşii noştri. Facem parte dintr-un lanţ de aur care a început cu Domnul şi va sfârşi cu El, pentru că este scris: „Eu sunt începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, cel dintâi şi cel de pe urmă”. El a început şirul nostru. Şi ce minunaţi înaintaşi am avut! Cum strălucesc acele verigi de aur care s-au legat de Domnul Iisus şi care au tras până acum solia aceasta mântuitoare şi fericită a Evangheliei până la noi!
Mulţumim lui Dumnezeu pentru acele suflete mari şi sfinte de la care am primit mesajul ceresc care ne este încredinţat acum nouă, cu porunca să-l încredinţăm frumos şi celor care ne urmează pe noi, până când cel din urmă timp şi cel din urmă rod va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci Porţile cereşti se vor închide şi Cel care va intra cel din urmă, în urma noastră a tuturor, va fi El, Care va închide uşa. Ferice de cei care vor fi acolo atunci. Şi acolo, atunci, vor fi acei care astăzi, aici, sunt, prin lupte şi încercări, credincioşi, luptători şi lucrători pentru grăbirea acelei zile, pentru grăbirea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Aţi văzut aşa de frumos, realizat după slabele noastre puteri şi în condiţiile grele prin care a trebuit să trecem, acest film scurt care a vrut să prezinte o istorie lungă. Aceste imagini trecătoare care au vrut să evoce şi să vă facă să vedeţi acele fapte nemuritoare care vor rămâne pentru totdeauna scrise în faţa lui Dumnezeu şi care sunt roadele şi ostenelile alergării tuturor celor care au vrut să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
Desigur, la toată lupta aceasta, au fost mulţi, mulţi care au contribuit. În condiţiile în care a trebuit să lucrăm şi în care a trebuit să ne mişcăm, permanent primejduiţi în atâtea feluri, aceste foarte puţine imagini pe care le-aţi putut vedea au vrut să evoce lupta şi jertfa atâtor mii şi mii de fraţi lucrători şi luptători pentru Domnul în această Lucrare sfântă în care aţi ajuns şi voi acum. Desigur, acesta este numai un început slab. Când Dumnezeu ne va rândui nouă condiţii şi posibilitate, şi ajutor să realizăm ceva nespus mai frumos, aceasta va trebui îmbogăţită cu jertfa, cu imaginea, cu amintirea tuturor acelora (în măsura în care putem) care au contribuit la toate aceste încercări şi biruinţe.
Mi-aduc aminte, este peste o jumătate de secol de când am început calea aceasta frumoasă şi grea a crucii; când în umbra, când în lumina ei. Aşa cum au mers toţi înaintaşii noştri, aşa cum a fost făgăduinţa Mântuitorului şi testamentul care ne-a rămas: „Veţi fi cei mai prigoniţi, dar şi cei mai fericiţi copii ai lui Dumnezeu”. Cred că fericirea noastră este legată de măsura în care am gustat suferinţa din pricina Numelui lui Hristos. Cuvântul spune: „Noi fericim pe cei care au suferit”. Cu cât a fost cineva care a fost învrednicit de o suferinţă mai mare, cu atâta Dumnezeu i-a promis o fericire mai mare.
Noi binecuvântăm pe Domnul că ne-a născut în această Lucrare în care am cunoscut binecuvântări nespus de mari, dar şi suferinţe nespus de grele. Nimeni n-a trăit aşa de frumos, atât de minunat bucuriile rânduite de Dumnezeu prin Evanghelia Sa celor care-L cunosc. Dar nici nimeni n-a vărsat lacrimi mai amare ca noi pe acest drum atât de minunat, dar atât de însoţit de suferinţe şi de jertfe.
Am spus la început că o condiţie care s-a pus de la început celor care vin pe calea Domnului e condiţia din cuvintele care spun: „Vine cine vrea, dar rămâne cine poate”. Au venit în Lucrarea aceasta sute de mii, poate milioane de suflete. Dar n-au rămas, decât cei care au putut împlini cele patru condiţii: să muncească cel mai mult, să se roage cel mai mult, să iubească cel mai mult şi să sufere cel mai mult. N-au putut şi nu vor putea niciodată rămâne în preajma lui Hristos şi în Lucrarea Lui cei care vor fugi de aceste condiţii. Pentru că Hristos Şi-a ales şi-Şi va alege totdeauna pe ai Săi după măsura în care au ştiut să sufere pentru El, să plângă pentru El, să iubească pentru El, să muncească şi să jertfească pentru El.
La nunta lui Sabinel cu Adriana, am avut un gând (şi mi-a părut foarte rău că timpul a trecut aşa de repede), când am amintit despre jertfa Anei şi a lui Manole pentru reuşita mănăstire Curtea de Argeş.
Am amintit, continuând acelaşi gând, despre jertfa Maicii Domnului unită cu Jertfa lui Iisus pentru mântuirea omenirii.
Am mers mai departe, amintind despre jertfa Bisericii împreună cu Jertfa lui Hristos pentru mântuirea omenirii.
Şi am mers mai departe, amintind jertfa Oastei Domnului împreună cu Jertfa lui Hristos pentru mântuirea neamului nostru şi a Bisericii noastre.
Aş vrea să vă gândiţi la semnificaţia acestor cerinţe şi la adânca asemănare a acestor noţiuni.
Dar am vrut să merg mai departe – însă m-am oprit –, amintind şi ideea că, pe linia acestor gândiri, orice familie durează numai atâta cât este o soţie, o mamă care se sacrifică pentru izbânda căminului ei. Am vrut să amintesc atunci – cum aş vrea să amintesc şi acum – că, la temelia fiecărui cămin şi a fiecărei lucrări, dacă nu e îngropată o jertfă şi o iubire mai mare decât încercările prin care trebuie să treacă lucrarea aceasta, ea nu va rezista.
Noi suntem chemaţi să aducem această jertfă ca temelie a căminului nostru duhovnicesc şi a familiei noastre duhovniceşti. Toţi cei care au fost înaintea noastră şi au creat ceva au fost aceia care au putut să aducă pentru reuşita muncii lor cea mai mare jertfă, cea mai mare iubire, cea mai mare şi cea mai multă muncă şi suferinţă.
Noi acum, prin harul lui Dumnezeu, am început, de la Anul Nou, cu adunarea tineretului la Sibiu, apoi continuând, în martie, la Comăneşti; după aceea, în mai, la Cluj. Şi, dorind să continuăm aceste întâlniri cât mai dese şi cât mai rodnice, am ajuns, după un aşa de lung interval, din mai până, iată, la sfârşitul lui septembrie, cu această mai restrânsă, dar mai intimă întâlnire cu tinerii noştri, de data aceasta aici.
Începând şirul acestor bucurii, am dorit – şi nădăjduim că s-a realizat – ceva pentru Hristos, în ce priveşte munca mai strânsă şi mai unită a tinerelor noastre elemente şi vlăstare, talente şi forţe pe care Dumnezeu le-a ales şi le-a chemat în această Lucrare cu dorinţa de a-i pregăti să le poată aşeza pe umerii lor sarcina de mâine. Noi ne-am dus… şi ne ducem rând pe rând. Părintele Iosif, fratele Marini au murit cei mai tineri dintre noi. Ei au rămas [tineri] pentru totdeauna, că cei care mor tineri rămân tineri în veac. Peste noi a trebuit să treacă furtuna celor aproape cincizeci de ani de încercări. Dar n-am fi putu cunoaşte niciodată lucrarea puternică a lui Dumnezeu fără experienţele dureroase prin care am trecut.
Când s-a dus Părintele Iosif, când s-a dus fratele Marini, Lucrarea era bântuită de cele mai crâncene furtuni, din toate părţile. Îmi aduc aminte şi astăzi în ce stare eram atunci când s-a dus Părintele Iosif. Cât de puternici erau vrăjmaşii noştri şi cât de mulţi! Am trăit atunci momentul din psalmul care spune: „Îmi ridic ochii spre munţi şi zic: de unde îmi va veni izbăvirea?”. Vedeam că, în jurul nostru, vrăjmaşii sunt ca nişte munţi uriaşi care erau gata să se prăbuşească peste noi. Iar noi eram ca nişte pitici: şi tineri, şi fără experienţă, şi puţini, şi nebăgaţi în seamă de nimeni. Nici nu ne mai numeau ostaşii Domnului. Ne numea trifişti, schismatici, eretici. Din toate părţile izbeau peste noi valurile şi vânturile cele mai năprasnice. N-aveam loc nicăieri. Dintr-un loc ne alungau în altul. Ştie numai Dumnezeu câte drumuri şi câte lacrimi am avut atunci. Dumnezeu să răsplătească în veci acele suflete şi acele case care ne-au adăpostit când eram urmăriţi ca nişte făcători de rele şi eram daţi prin publicaţii şi prin înştiinţări la toate posturile de jandarmi, să fim urmăriţi şi prinşi ca nişte răufăcători de rele şi înaintaţi sub escortă la judecată.
Cât a trebuit să treacă de atunci… Prin câte încercări a trebuit să trecem… Dar Dumnezeu cel Atotputernic, Care era Stăpânul Lucrării Sale… după cum ne-a spus Părintele de pe patul morţii: „Cu mine au sfârşit acum, nu-mi mai pot face nimic. Dar pe voi vă vor urmări din loc în loc şi veţi ajunge şi voi să pătimiţi şi să înduraţi ce am pătimit şi ce am îndurat eu. Dar Dumnezeu, Care m-a sprijinit pe mine, vă va sprijini şi pe voi. Nu uitaţi niciodată [pe] Răscumpărătorul vostru, [pe] părintele vostru şi legământul vostru”.
Dumnezeu a îngăduit să fim încercaţi în toate privinţele. Dar iată, timpul şi puterea lui Dumnezeu ce minunat au lucrat! Toţi vrăjmaşii aceştia care erau atât de puternici atunci sunt astăzi daţi uitării pentru totdeauna. Pe mormintele lor nu se mai duce să îngenuncheze nimeni. Nu se duce nimeni să mai pună o floare. Mormintele lor sunt acoperite de buruieni şi nimeni nu mai ştie unde sunt înmormântaţi toţi aceia care răcneau odată ca nişte lei puternici împotriva Domnului şi împotriva acelora care au vrut să-şi păstreze legământul curat şi sănătos. Astăzi, după atâţia zeci de ani, priviţi acum şi vedeţi cum se întind, de la o margine a ţării până la cealaltă, ramurile acestui copac mare şi minunat care a crescut din grăuntele de muştar semănat cu trudă, udat cu lacrimi, îngrăşat cu sânge şi cu sudoare de către înaintaşii noştri sfinţi care au mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu cu toată puterea şi şi-au păstrat legământul până la sfârşit.
De aceea noi nu încetăm să vă aducem aminte de aceşti oameni mari şi sfinţi, cum a spus Mântuitorul apostolilor Săi când le-a zis: „Voi aţi intrat în lucrul altora. Voi seceraţi unde alţii s-au trudit. Nu uitaţi datoria de recunoştinţă care trebuie să o aveţi totdeauna faţă de înaintaşii voştri”. Marii noştri înaintaşi: Părintele Iosif, fratele Marini, ceilalţi, sute şi sute, şi mii, şi zeci de mii de fraţi ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii, au trecut întâi pe-aici, desţelenind cu jertfe grele pământul acesta sufletesc care fusese năpădit de sute şi sute de ani de atâtea păcate, de atâta necredinţă şi de atâta întuneric cât zăcuse peste pământul nostru. Când Dumnezeu S-a îndurat însă să aducă această Lucrare, ea a fost ca răsăritul unui soare peste o noapte de veacuri şi veacuri. Şi au început să se trezească conştiinţele poporului nostru şi, din ce în ce, tot mai multe suflete alese de Dumnezeu s-au alăturat acestei lupte.
Şi acum voi, cei tineri, voi, dragii noştri tineri, aţi ajuns să moşteniţi o Lucrare atât de minunată şi sfântă, pe care Dumnezeu a adus-o atât de crâncen, dar atât de frumos până astăzi. Simţiţi-vă recunoştinţa şi mulţumirea faţă de Dumnezeu, pe care sunteţi datori să le arătaţi, că v-a făcut parte de moştenirea aceasta a unor aşa mari sfinţi în lumina Lui.
Zic, suntem la al patrulea prilej în care Dumnezeu ne-a strâns aici pentru ca, prin tot ceea ce aduce fiecare prin Duhul Domnului şi prin tot ce primim prin prezenţa Domnului Iisus şi prin revărsarea Duhului Sfânt, să împingem mai departe lucrarea aceasta frumoasă de cunoaştere, de apropiere şi de colaborare a tineretului acestei Lucrări. Dumnezeu v-a ales pentru o slujbă mare şi sfântă. Dumnezeu v-a înzestrat cu talent minunat şi cu cunoştinţe minunate pe fiecare. El vrea acum să vă facă pe fiecare dintre voi să vă înţelegeţi bine darul pe care l-aţi primit, locul în care aţi fost puşi, datoria pe care trebuie să o împliniţi şi partea pe care trebuie să o luaţi la grăbirea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, la înnobilarea Lucrării evanghelice în care Dumnezeu ne-a chemat şi la grăbirea mântuirii neamului nostru şi a credinţei părinţilor noştri în care ne-a aşezat El aici.
Ce trează conştiinţă, ce atentă veghere şi ce râvnă sfântă ne cere Dumnezeu nouă, în chip deosebit! Pentru că pe noi ne-a ales El şi ne-a chemat în această Lucrare atât de minunată şi de sfântă, în care noi trebuie să ne dăm silinţele, fiecare, să trăim la cel mai înalt nivel duhovnicesc şi să contribuim cu cea mai frumoasă parte a vieţii noastre şi cu tot ceea ce putem noi crea prin înflăcărarea Duhului Sfânt şi prin stârnirea râvnei noastre în a-L iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu mereu mai frumos, pentru ţelul cel mare şi sfânt, care este mântuirea altora.
Am spus de la început cum Părintele Iosif, când m-am dus la Sibiu, mi-a dat, simbolic, un tablou cu un tânăr care scapă din valurile lumii după ce i se spărsese luntrea înjghebării lui fireşti. Ajuns pe stânca mântuirii, binecuvânta pe Dumnezeu în momentul salvării. Această imagine a fost pusă pe coperta primei mele cărţi de poezii, apărute în 1935: La Golgota. Dar după aceea mi-a spus: „Tu nu poţi să-ţi asiguri mântuirea ta, decât într-un singur fel: ţinându-Te de Hristos, să cauţi salvarea altor suflete. Cu cât vei salva mai multe, cu atâta vei fi mai binecuvântat şi cu atâta vei împlini mai degrabă voia lui Dumnezeu şi datoria ta”.
Simt în inima mea îndemnul să evoc mereu amintirea aceasta, pentru ca niciodată să nu uit marea dorinţă a lui şi marea datorie a mea de a lucra şi de a lupta, cu tot ceea ce mi-a dat Dumnezeu, în toate zilele care mi-au fost rânduite şi în toate locurile şi stările prin care am fost dus să-mi împlinesc această datorie, ţinându-mă de Iisus. Să întind o mână celor care aveau nevoie de această mână a mea, pentru a se întoarce şi a ajunge şi ei să se alipească de Hristos.
Multiplicată în mii şi milioane de exemplare, eu văd [în] aceasta datoria fiecăruia dintre noi. Şi simt îndemnul să spun mereu că aceasta este chemarea şi misiunea noastră adevărată şi dumnezeiască, a fiecăruia: venind la Hristos, ţinându-ne de El, să le întindem mâna – sub toate formele şi cu toate puterile noastre – celor care sunt naufragiaţi în jurul nostru şi se îneacă în jurul nostru nimiciţi şi înecaţi de păcat şi de ispitele acestui veac murdar şi blestemat.
Desigur, am greşit şi noi… că nu este om care să fie viu şi să nu greşească, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Dar El, Care ştie toate acestea, a acoperit cu bucurie greşelile noastre; că dorind să facem bine am greşit, nu dorind să facem rău. Şi putem spune, binecuvântând pe Dumnezeu, cuvintele psalmului: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi cu păcatul acoperit. Ferice de acela căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, pentru că în duhul lui nu este viclenie”. Niciodată nu va fi cineva pe pământul acesta să nu greşească. Dar este o deosebire între cel care greşeşte vrând să facă răul şi cel care greşeşte vrând să facă binele. Gândul însă care trebuie să ne însoţească pe toţi este ca, luptând şi lucrând mereu, să ne salvăm pe noi înşine, salvând pe alţii. Şi, grăbind împlinirea acestui gând, cu cât mai repede vom ajunge la realizarea ţelului şi scopului pentru care ne-a rânduit Dumnezeu pe noi şi Lucrarea Lui, cu atâta vom fi mai fericiţi şi noi cu Dumnezeu, şi El cu noi.
Am spus că, de la începutul acestui an, am pornit, la îndemnul Domnului, cu realizarea unui gând: o preocupare mult mai atentă şi mult mai susţinută faţă de tineretul acestei Lucrări. Suntem o Lucrare de multe sute de mii de fraţi. Din toţi aceştia, peste optzeci la sută sunt tineri. Aţi văzut ce frumoasă înfăţişare au adunările noastre, nunţile noastre, întâlnirile noastre. Voi înşivă sunteţi aşa de fericiţi când vă vedeţi înconjuraţi de atâţia fraţi şi surori tinere. Aceştia sunt fraţii şi surorile, lucrătorii Domnului, care se pregătesc astăzi pentru ziua de mâine. Dumnezeu v-a ales. El a făcut să vă naşteţi, cea mai mare parte, din părinţi credincioşi. Aţi avut o mamă sau un tată credincios sau amândoi părinţii credincioşi. Ce har mare de la Dumnezeu este să ai părinţi credincioşi! O mamă credincioasă, un tată credincios care, cu cel dintâi cuvânt, te-a învăţat să rosteşti Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi ţi-a pus în inimă şi-n mână Cuvântul lui Dumnezeu. Toţi v-aţi bucurat de harul acesta – sau cea mai mare parte. Acum trebuie să înţelegeţi că, tocmai prin acest fapt, Dumnezeu v-a ales pentru o lucrare strălucită. Însufleţiţi-vă pentru ea, înflăcăraţi darul lui Dumnezeu care este în voi. Iubiţi-L pe Dumnezeu! E singura comoară care rămâne în veac. Toate celelalte pier o dată cu întrebuinţarea lor. După ce trec anii, după ce trece viaţa, după ce zilele se duc, cu ce aţi rămas, în afară de harul lui Dumnezeu şi de binefacerea Lui din lumea aceasta? Fiecare aveţi un dar. Descoperiţi-vă darul pe care îl aveţi şi puneţi-l în slujba lui Hristos.
Adunarea de Anul Nou la Sibiu a avut un scop: să vă cunoaşteţi unii cu alţii. Atunci aţi fost atât de mulţi, care nici nu vă văzuserăţi niciodată unul cu celălalt. Ce frumoasă a fost întâlnirea aceasta! Şi aţi descoperit că sunt atâtea suflete care Îl iubesc, ca voi, pe Dumnezeu.
Adunarea de la Comăneşti a avut un scop. Acolo a fost o deviză: Întâi să fim, apoi să facem! Am înţeles atunci că Dumnezeu ne vrea întâi să fim copii ai Lui, transformaţi, oameni noi, oameni duhovniceşti, oameni în stare să se orienteze şi să cunoască voia lui Dumnezeu; cu o dorinţă sfântă s-o împlinească. Întâi să fim! Şi după aceea să facem. Întâi să devii un om duhovnicesc, care să-L realizezi în viaţa ta pe Hristos; să poţi fi un exemplu în faţa tuturor celorlalţi. După aceea, tot ce faci, tot ce gândeşti, tot ce spui capătă valoarea şi frumuseţea pe care o dă harul lui Dumnezeu şi pe care o garantează viaţa pe care o duci în Hristos. Fără acoperirea în fapte, în trăire, cuvintele noastre, gesturile noastre, scrierile noastre n-au nici o valoare. E ca şi când o bancă naţională ar arunca pe piaţă hârtii de milioane de lei, dar n-are în pivniţele ei acoperirea acestor bani în aur, care să le garanteze valoarea. Oricât de frumoase ar fi cuvintele noastre, scrierile noastre, dacă viaţa noastră n-ajunge să fie de o înaltă ţinută duhovnicească şi de o înaltă trăire în Hristos, cuvintele noastre, cât de frumoase şi de late, şi de largi, şi de multe ar fi, n-au nici o valoare.
În 1947, când a apărut pentru ultima dată foaia noastră «Isus Biruitorul» (trecuse la Domnul fratele Marini din februarie), am rămas singuri acolo, să scoatem în fiecare săptămână foaia. Trebuia să facem şi misiune pe teren printre fraţii răvăşiţi, trebuia să scriem şi foaia… şi banii pierdeau din valoare zi de zi. La începutul anului, o gazetă a noastră, un număr de foaie, avea un preţ de 1000 de lei. După fiecare al doilea număr, se ridica cu alte mii. La urma urmei, când, în iulie, s-a făcut prima devalorizare şi revalorizare a banilor, foaia noastră costa 10.000 [de lei]. 10.000 de lei costa o carte poştală. Dacă te-ai dus la târg să cumperi o pereche de boi, trebuia să mergi cu un sac de bani. Hârtii de 500.000, hârtii de 1.000.000… N-aveau nici o valoare banii. E ca şi când un om care n-are o viaţă duhovnicească, n-are o trăire sfântă în Hristos, spune… verzi şi uscate. Cine dă un ban pe toate vorbele lui? Când oamenii nu trăiesc Evanghelia, toate vorbele lor sunt ca banii care nu au nici o valoare. De aceea noi trebuie întâi să fim, apoi să facem. Să fim gata să facem orice jertfă pentru Hristos! Atunci şi cuvintele noastre, şi umblările noastre vor căpăta valoare în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.
Asta era dorinţa la Comăneşti, în 23 martie: întâi să fim, apoi să facem!
Ne-am întâlnit apoi la Cluj, la 1 mai. Ce frumoasă a fost întâlnirea de la Cluj! Ce adânci erau cuvintele rostite acolo! Eram în plină desfăşurare a timpului de primăvară şi am zis: suntem în cele trei luni care dau valoare anului întreg: aprilie, mai şi iunie. Sunt lunile în care zilele cresc, timpul e în creştere, soarele e în creştere, totul este în creştere. Sunt cele trei luni care hotărăsc recolta anului întreg. Dacă nu se seamănă bine în aprilie, dacă nu plouă bine în mai, dacă nu străluceşte soarele bine în iunie, toată recolta anului s-a pierdut. Aceasta înseamnă tinereţea, aceasta înseamnă creşterea, acestea înseamnă maturitatea noastră duhovnicească. Dacă noi nu ne-am născut din nou, adică nu s‑a însămânţat adânc în inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu, cum se face primăvara, şi dacă nu ne îngrijim de creşterea noastră duhovnicească, cum se face vara, atunci şi când trebuie să se culeagă rodul, noi nu vom avea niciodată, nici unii dintre noi, vreun rod.
Suntem în toamna anului acum. Noi am învăţat din toate acestea că nouă ni se cere întâi naşterea din nou, să devenim oameni duhovniceşti; după aceea să creştem duhovniceşte, însuşindu-ne toate condiţiile de care avem nevoie ca să aducem rod. Şi apoi vine toamna, când noi vom putea prezenta în faţa Stăpânului nostru roadele frumoase ale maturităţii noastre duhovniceşti, ale luptelor şi alergărilor noastre.
Voi mă înţelegeţi tot ce spun acum.
Şi de aceea doresc din toată inima ca, ori de câte ori ne întâlnim noi acum – şi ne vom mai întâlni în viitor –, să arătaţi că într-adevăr ceea ce s-a însămânţat nu s-a uscat. Ci, îngrijind cu dragoste, cu osteneală, cu jertfă: citind Cuvântul lui Dumnezeu, rugându-vă fierbinte, cercetând adunarea frăţească, însuşindu-vă toate îndemnurile şi bunele îndrumări pe care le aveţi din belşug aici: în Cuvântul lui Dumnezeu, în cărţile noastre binecuvântate, în cântările noastre, în adunările noastre, să vă maturizaţi duhovniceşte şi să vă pregătiţi pentru cercetarea Stăpânului, Care trece pe la smochinul vieţii noastre! Ne-a aşezat în via Lui sfântă, în cea mai frumoasă vie. Nu există în toată lumea o mai frumoasă vie duhovnicească decât via Oastei Domnului. Au venit la noi oameni din străinătate, de departe, şi au spus: „Noi am auzit acolo despre dumneavoastră. În lumea aceasta, toate curentele religioase au ajuns ca nişte vulcani stinşi. Nu mai trăiesc. Singură Lucrarea Oastei este un vulcan aprins care ţâşneşte mereu”. Străinii ne-au spus: „În adunările noastre nu sunt lacrimi, decât când cântăm şi când ascultăm lucrările pe care Dumnezeu le-a încredinţat Oastei Domnului”. Ştiţi că sunt adunări ale Oastei Domnului în Suedia, în Norvegia, în America Latină, în Australia, peste tot. Şi din toate părţile zic: „Trimiteţi‑ne lucrările Părintelui Iosif, căci acestea au viaţa lui Dumnezeu în ele”.
Îmi pare rău că n-am aici acum un prospect în care se arată o parte din Lucrarea Oastei Domnului din Suedia. Cum au uniforma lor. O uniformă distinctă. Şi cum merg şi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu, cum ajută pe săraci, cum strâng pe orfani, cum sprijină pe cei care sunt… cum mărturisesc Evanghelia pretutindeni, în uniforma lor frumoasă, de vestitori ai Domnului. Oastea Domnului din Suedia!
Sunt aşa frumoase lucrări pretutindeni! Dumnezeu răspândeşte această Lucrare… şi-n Japonia avem adunări ale Oastei Domnului. Să vedeţi cum Vântul cel Ceresc… ca şi cum adie vântul şi, dintr-o câmpie de flori de păpădie uscate, zboară seminţele şi nici nu ştii unde înfloreşte o astfel de plantă binecuvântată.
Deci, suntem într-o Lucrare în continuă creştere, peste care Duhul lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu lucrează cu mult har şi cu mult spor. Conştiinţa acestei apartenenţe, că facem parte din această Lucrare, ar trebui să ne înalţe pe noi duhovniceşte. Pentru că… numai în Ungaria sau în alte părţi unde se duc fraţi de-ai noştri, să vedeţi cu ce cuvinte vin! Toţi privesc spre Oastea Domnului din România ca spre ceva ceresc. Şi penticostalii, şi baptiştii vorbesc despre Oastea Domnului din România tremurând. Cu ce gânduri frumoase şi ce cunoştinţe minunate, şi ce putere a ajuns până la ei cuvântul acestei Lucrări! Deci, dacă din toate părţile, ochii tuturor sunt îndreptaţi spre această Lucrare, ce oameni ar trebui să fim noi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu… Prin nişte fapte, prin nişte cuvinte, prin nişte purtări atât de minunate, încât într-adevăr să merităm ca toţi ochii celorlalţi care Îl iubesc pe Dumnezeu şi aşteaptă un ajutor de undeva să aibă drept să privească spre noi cu speranţă şi cu admiraţie.
Lucrarea aceasta începută cu tineretul, trebuie să înţelegeţi că este voia lui Dumnezeu care vrea acum, din rândurile voastre, să aleagă lucrători şi luptători destoinici. Domnul va pregăti şi Domnul pregăteşte o mare libertate pentru Lucrarea aceasta. Noi vedem acum diferenţa dintre vremile de acum şi cele de acum câţiva ani, când nu puteam să ne întâlnim doi cu doi şi să mergem unii la alţii. Acum avem adunări de mii de fraţi. Adunări cum a fost cea de la Sibiu.
„(…) Îmi iubesc copilul! N-a supt de câteva zile. Suferă de foame. Aş dori să lăsaţi să sugă măcar încă o dată, să se hrănească. Şi pe urmă puteţi să mă ucideţi.
Îmi iubesc părinţii, dar Îl iubesc mai mult pe Hristos! El a spus: «Oricine iubeşte mai mult tată sau mamă, sau fiu, sau fiică, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine».
A fost în stare să-şi lase copilaşul, să-şi lase părinţii, din dragoste pentru Hristos. Aşa înaintaşi am avut noi pe calea lui Dumnezeu.
De aceea, să ne ridicăm şi noi până la înălţimea jertfei lor. Şi să ne străduim să ne înţelegem rolul şi timpul, şi datoria. Viaţa trece şi dacă nu facem nimic. Viaţa trece oricât de mult ne-am scuti-o şi oricât am căuta să n-o pierdem. Viaţa noastră trece. Spune un cuvânt frumos în pilda Mântuitorului cu săracul Lazăr şi cu bogatul. Zice: „A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul”. Şi bogaţii mor… Mor cei slabi, mor cei bolnavi, dar şi cei sănătoşi, şi cei tari mor. Însă nu-i tot una cum mori. La moartea lui Iorga, un ţăran din Bucovina, de pe locurile unde a fost din naştere Iorga, a venit la mormântul lui şi a spus câteva cuvinte: „Lemne bune, lemne rele, toate ard. Numai cenuşa lor nu-i la fel! Numai căldura lor e alta. Zile bune, zile rele, toate trec. Numai folosul lor nu-i la fel! Numai răsplata lor e alta! Oameni buni, oameni răi, toţi mor. Numai umblarea lor nu-i la fel! Numai veşnicia lor e alta!”. Aşa că, oricât de mult şi-ar cruţa cineva viaţa, odată tot o pierde. Şi cei bogaţi mor; şi cei sănătoşi mor; şi cei tineri mor, mai mulţi mor tineri, decât bătrâni. Nu-i tot una însă dacă mori credincios, devotat pentru Hristos, sau mori ca un laş, fricos, netrebnic, leneş, nepăsător.
Dumnezeu ne-a ales pe noi pentru a ne înrola într-o Lucrare slăvită şi strălucită, cu nume ceresc. În numele Oastei Domnului este numele Domnului. Şi este scris în profeţi: „«Eu te voi mântui din pricina Numelui Meu», zice Domnul”. Din pricina Numelui Lui care este peste noi, El ne mântuieşte.
V-am spus cât de străini şi singuratici eram acum cincizeci de ani. Iar astăzi, uitaţi-vă ce a ajuns Lucrarea aceasta, cu ramuri până la marginile pământului. Într-o astfel de Lucrare v-a chemat Dumnezeu: care şi-a câştigat un renume minunat în faţa tuturor oamenilor şi în faţa tuturor locuitorilor pământului. Daţi-vă toate silinţele să fiţi la înălţimea aceasta! Cum a spus Goga într-o poezie: „Privighetori din alte ţări / vin doina să ne-asculte”. Oameni [dintre] cei mai credincioşi şi cei mai devotaţi lui Dumnezeu din toate ţările vin să facă cunoştinţă cu Lucrarea aceasta. Pentru că, aşa cum spune mai departe Goga: „La noi sunt cântece şi flori / şi lacrimi multe, multe”. Din cauza acestor lacrimi, din cauza acestor jertfe, din cauza acestor flori sfinte care au lucit şi au strălucit şi pe cerul, şi pe pământul acestei Lucrări, Dumnezeu binecuvântează Lucrarea aceasta. Să ne găsim şi să ne socotim, şi să ne străduim să fim vrednici de aceşti oameni mari şi sfinţi.
De aceea am zis, când Dumnezeu va rândui o altă întâlnire de aceasta, daţi-vă silinţele să vă puteţi prezenta cu fruntea sus, cu inima plină de bucurie, cu faţa plină de strălucire, cu ochii înlăcrimaţi de dragoste pentru Dumnezeu, cu câte o lucrare frumoasă.
Nu vă ruşinaţi de Domnul, nu vă ruşinaţi de lucrul pentru El, nu vă ruşinaţi de cântările Lui, de rugăciunile cu El, de jertfele pentru El. Bucuraţi-vă că aveţi parte de astfel de har, să fim aleşi de Domnul şi să fim făcuţi părtaşi unei astfel de moşteniri strălucite.
Noi ne ducem, ştie Dumnezeu cât de puţine sunt zilele în care ne vom mai vedea unii cu alţii aşa cum ne vedem acuma. Am citit la început Psalmul 90. Acolo este scris: „Zilele vieţii noastre sunt şaptezeci de ani”. E adevărat că scrie că mai sunt unii care mai trăiesc şi după aceea. Dar am zis: anii pe care-i trăieşti după şaptezeci îi târăşti, nu-i mai trăieşti. Şi oricând pot fi sfârşiţi, pentru că, de fapt, sfârşitul a fost sortit, numărat, cântărit, hotărât la şaptezeci de ani. Am trecut de aceşti şaptezeci de ani. Deci oricând poate să vină, ori pe aşteptate, ori pe neaşteptate, despărţirea noastră. Când gazul din lampă s-a terminat, fitilul fie că mai pâlpâie o dată şi se stinge, fie că încetează încet, încet, până când s-a stins. Acesta este sfârşitul fiecăruia dintre noi, care poate să vină oricând.
De aceea, iată ce sarcină vă rămâne: veţi continua această Lucrare sfântă. Pregătiţi-vă să puteţi prelua ştafeta aceasta, făclia aceasta minunată, şi s-o duceţi mai frumos de cum am dus-o noi. Pentru că voi v-aţi format în alte împrejurări de cum ne-am format noi. Voi aţi ajuns acum să porniţi de la un alt nivel de cum am pornit noi când am pornit, acum peste o jumătate de secol, când am rămas fără Părintele, fără părinţii noştri duhovniceşti. Însă să ştiţi că Lucrarea este a lui Dumnezeu. El n-o va lăsa. Oamenii pot să întârzie împlinirea planurilor lui Dumnezeu, dar nu le pot anula. Pot zădărnici mântuirea lor sau mântuirea unora care ascultă de ei, dar nu pot zădărnici planul lui Dumnezeu şi izbânda unei Lucrări a Lui. Domnul nu începe o lucrare care să dea, după aceea, faliment. Oamenii pot da faliment, dar Lucrarea lui Dumnezeu nu. Dacă noi nu suntem în stare şi nu corespundem voii lui Dumnezeu ca prin noi să continue Dumnezeu Lucrarea Sa, El îi va găsi pe alţii. El nu piere. El stă şi trăieşte veşnic. El poate lua sau poate ridica, El poate întări sau poate anula, El poate înălţa sau poate prăbuşi pe cei care sunt sau nu sunt vrednici de chemarea Lui. Aţi avut părinţi credincioşi. Aţi primit mesajul Evangheliei minunat. Aţi văzut lucruri şi fapte, şi exemple nespus de frumoase. Aţi văzut sub ochii voştri cum Dumnezeu apără această Lucrare. Cine mai face în ţara aceasta adunări aşa de minunate, nunţi aşa de frumoase, întâlniri aşa strălucite… bucurii aşa de mari ca noi? Deşi n-avem autorizaţie, deşi nu suntem recunoscuţi legal. Cine este totuşi atât de binecuvântat de Dumnezeu cu aşa mari binecuvântări ca această Lucrare? Nu este oare aceasta dovada că Dumnezeu o apără? Şi atunci, dacă Dumnezeu o apără atât de vizibil şi atât de minunat, nu ne obligă pe noi acest lucru la o viaţă înaltă, sfântă, la o râvnă mai puternică şi la un devotament mai fierbinte faţă de această Lucrare, dacă Dumnezeu chiar pe noi, cei mai nevrednici, ne-a găsit totuşi vrednici de încredere şi ne-a pus în slujba Lui?
Nu vă pară rău, pentru că noaptea aceasta nu-i pierdută. Noaptea aceasta este o noapte câştigată. Odată, peste ani şi ani, când noi nu vom mai fi decât cântări şi amintire… vă veţi gândi cu drag la o seară ca asta şi veţi mulţumi la Dumnezeu că aţi trăit-o.
Reţineţi în inimile voastre toate aceste cuvinte şi îndemnuri venite de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt, pentru ca să înflăcăreze în voi Duhul Său şi harul Său care v-a chemat şi v-a sortit la o lucrare minunată. Să fiţi împreună lucrători cu Dumnezeu la o Lucrare extraordinar de mare şi frumoasă, care va aduce la Dumnezeu multe şi multe mulţimi de suflete şi va crea încă, pentru Dumnezeu, lucrări nespus de frumoase.
Lucrările acestea sunt lucrări şi adunările acestea sunt adunări în care şi îngerii doresc să privească. De-aţi şti câţi îngeri sunt acum în jurul nostru… De‑aţi şti cum se bucură Domnul în cer de prezenţa Lui în mijlocul nostru şi prezenţa noastră acum în faţa Lui! Să simţim în inima noastră puternic şi adânc bucuria acestei stări, bucuria acestui ceas, bucuria acestei nopţi. Somnul îl veţi mai găsi; odihna o veţi mai găsi; dar seri ca acestea, întâlniri ca acestea nu sunt multe. Bucuraţi-vă de ele şi puneţi la inimă toate îndemnurile pe care Dumnezeu vi le pune şi vi le-a pus fie printr-o cântare, fie printr-un cuvânt, fie printr-o poezie, fie printr-un gând şi un îndemn pe care l-aţi auzit în seara aceasta aici. Şi puneţi-vă serios pe lucru. Simţiţi-vă atât de apropiaţi unii faţă de ceilalţi, cum nu te simţi faţă de fraţii tăi din aceeaşi familie. Şi colaboraţi împreună, pentru ca să aduceţi Domnului lucrări tot mai de valoare şi tot mai frumoase.
Mă bucur din toată inima că am avut de la Domnul harul să mai fiu o seară împreună cu voi şi cu sufletele acestea pe care Dumnezeu ne-a adunat aicea să ne unim gândurile noastre şi fiorul inimii în aceeaşi rugăciune şi în aceeaşi lacrimă de recunoştinţă şi de dragoste pentru Domnul nostru. Să ne ajute Domnul ca tot ceea ce a vrut El să ne înveţe şi scopul minunat pe care l-a avut El cu noi să pătrundă inimile noastre de o încredinţare înaltă şi strălucită că Dumnezeu ne-a chemat, că scopul nostru şi că rostul nostru nu-i să câştigăm o pâine mai albă sau mai neagră, mai moale sau mai uscată. De acestea, Dumnezeu are grijă să avem, dacă trăim frumos şi nu suntem risipitori. Scopul nostru este să Îl iubim pe Dumnezeu şi chemarea noastră este să aducem slujbă şi slavă pentru Numele Lui.
Străduiţi-vă, descoperiţi-vă fiecare ce dar aveţi, pe care trebuie să-l puneţi frumos, (…), fierbinte, curat, dulce la picioarele Crucii lui Hristos, în poala Lui. Pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi. Ne-a iubit atât de mult! Şi ne cere şi nouă o astfel de iubire, de valoarea şi de frumuseţea iubirii Lui.
Acum noi, peste zece minute, va trebui să dăm ceasul iar la doisprezece. Vom face pauza despre care vorbirăm, după aceea vom sta de vorbă, cerând de la fiecare o părere, un îndemn, un gând cum putem noi lucra mai bine pentru Domnul. Care metode şi care îndrumări, şi care căi, şi ce anume ar trebui să facem noi ca să putem realiza pentru Domnul o trăire mai frumoasă şi o activitate mai rodnică în Lucrarea Lui? Ce părere aveţi despre adunările cu tineretul? Ce părere aveţi despre problemele care trebuiesc discutate între noi? Ce părere aveţi despre felul în care s-ar putea lucra mai frumos? Nu numai cu tineretul, dar îndeosebi cu tineretul. Sunt atâtea probleme care stau în faţa noastră. Şi s‑au ivit din partea multor fraţi tineri gânduri mature cu privire la felul de lucru în viitor. Dumnezeu v-a pus pe inimă aceste lucruri. Vedeţi cât de necesară este mântuirea neamului nostru, ridicarea nivelului duhovnicesc al credinţei noastre. Câtă nevoie este de mărturisirea Evangheliei! Câtă nevoie este de apropierea tineretului! Câtă nevoie este ca să-i chemăm pe colegii noştri, pe prietenii noştri. Sunt printre ei unii binevoitori, dornici după Dumnezeu. Ce putem face pentru aceştia? Care sunt metodele cele mai bune de a lucra pentru Domnul, de-a întări adunarea noastră, de-a aduce la Domnul mai degrabă pe semenii noştri, de-a face ceva mai practic, mai frumos pentru Domnul? Cum trebuie să facem adunările tineretului? Cât de necesar este un studiu biblic, şcoala biblică, formarea sufletelor noastre în învăţătura în care ne-a mântuit pe noi Domnul? Cum trebuie să procedăm noi cu cei din jurul nostru? Cum putem face ca lucrul Domnului să sporească şi să ajutăm şi noi înşine la creşterea Lucrării lui Dumnezeu? Care sunt deficienţele noastre? Care sunt slăbiciunile pe care le avem? Ce trebuie să face ca adunările noastre să fie mai frumoase? Cuvântările fraţilor să fie mai substanţiale? Pe cei care vin [noi] în adunările noastre cum îi putem aduce mai repede la Domnul? Cum putem face ca adunările noastre să se încheie totdeauna cu chemări la mântuire şi cu suflete care să se hotărască, nou, pentru Domnul?
Iată câte probleme se pun şi câte ne cer nouă ca să contribuim şi noi la îmbunătăţirea muncii noastre duhovniceşti, la ridicare cantităţii şi calităţii lucrului nostru pentru Domnul.
Dacă vă plac adunările acestea, dacă ele se fac în cel mai frumos fel sau ar putea fi şi mai frumoase sau şi mai bune.
Iată gânduri şi probleme la care să vă gândiţi. Sunteţi de-acuma cu toţii binecuvântaţi de Dumnezeu cu orizont cultural destul de larg, cu un bagaj de cunoştinţe destul de frumos, cu experienţe în Lucrarea lui Dumnezeu fiecare, mai mult sau mai puţin. Simţiţi-vă răspunderea faţă de bunul mers al Lucrării lui Dumnezeu, că rămâneţi voi! Noi ne ducem. Mâine, poimâine veţi uita unde eram şi nu ne veţi mai găsi. Veţi dori să ne mai auziţi şi n-o să ne mai auziţi. Să auziţi atunci din mormântul nostru îndemnurile acestea. Iubiţi-L pe Dumnezeu din toată inima voastră şi căutaţi să lucraţi şi să luptaţi pentru El. Nu vă împiedicaţi nici de ameninţări, nici de ispite, nici de nimic ce-i trecător. Alipiţi-vă de Domnul şi descoperiţi care sunt cele mai frumoase şi mai rodnice munci şi metode de a-i ajuta pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu. Să ajungem noi la mântuirea întregului nostru neam, după cum este scris: „Binecuvântat este cine se roagă nu numai pentru el singur, ci pentru tot neamul său. Fericită să fie mântuirea celui care nu caută să se mântuiască numai el singur, ci pe tot neamul său”.
Să lucrăm pentru aceasta şi Dumnezeu ne va binecuvânta. Adunarea noastră din astă seară să vă ridice şi să vă menţină în inimă ca un ghimpe şi ca o lozincă sfântă: cum să facem mai bine lucrul lui Dumnezeu şi ce anume parte poţi tu, frate sau soră tânără, să iei, mai activă, la înaintarea lucrului lui Dumnezeu?
Gândiţi-vă la acestea!
Şi, după ce vom face pauza aceasta care peste cinci minute va începe, să mai stăm câtva, un ceas, două, de vorbă şi să schimbăm între noi [aceste gânduri] (…).
(…) Nu este întâmplător faptul acesta. Nici cuvântul şi nici împrejurarea, şi nici timpul acesta nu este întâmplător. Dumnezeu ne-a pus pe inimă şi a pus în faţa noastră dorinţa pe care o are El cu noi: să luptăm din toată inima, ca fiecare dintre noi să eliminăm tot ceea ce mai este rezervă şi diferenţă, pentru a deveni cu adevărat una în gânduri cu ceilalţi fraţi, cu Lucrarea, cu specificul ei, cu ţinta ei, cu solia şi cu scopul ei.
De aceea aş dori ca acum, când s-a apropiat timpul rânduit pentru această primă parte a petrecerii noastre împreună, să încheiem totul cu rugăciunea. Cu o rugăciune-legământ. Să lucrăm în noi înşine fiecare dintre noi, îndepărtând, prin duhul şi puterea lui Dumnezeu, ceea ce ne-ar mai separa, ceea ce am recunoscut fiecare că am mai putea avea în inimile noastre deosebit faţă de specificul Lucrării şi faţă de gândul Domnului pe care l-a avut cu această Lucrare.
De ce aceasta? Prevăd că ne aşteaptă un viitor strălucit şi binecuvântat. Şi aşa cum toţi aţi subliniat că cea mai mare şi cea dintâi condiţie este unitatea dintre noi, aceasta Domnul ne-a inspirat-o; şi nu numai ca un îndemn, ci ca o poruncă a Lui. Poate ne aşteaptă o lucrare nespus mai mare şi mai minunată în viitor. Condiţia cea mai importantă şi cea absolut necesară este unitatea dintre noi. În seara aceasta să punem un legământ în faţa lui Dumnezeu, să topim şi să îndepărtăm tot ceea ce ne-ar mai putea izola şi separa de duhul Lucrării, de mesajul ei, de solia ei, de gândul ei, de misiunea cu care a venit ea de la Dumnezeu în poporul acesta, în Biserica aceasta. Sigur că vom avea lupte, dar Dumnezeu, Care a adus lucrurile până aici, le va duce mai departe. Noi am văzut atâtea minuni. Şi anul acesta, câte minuni am văzut! Dumnezeul nostru, în Numele Căruia ne-am dus în faţa mai-marilor poporului şi Bisericii acesteia, a fost cu noi şi ne-a dat biruinţă. În faţa tuturor, am simţit de la cel dintâi pas până la sfârşit, că Cel care era cu noi era mai tare decât cel care era în ei. Şi, cu toate că am avut discuţii contradictorii, punctele lor au fost mai slabe. Dumnezeu ne-a dat nouă argumente care le-au doborât toate punctele lor, cu diferenţa aceasta uriaşă care era între condiţiile noastre. Dumnezeu ne-a dat biruinţă. Am plecat cu sufletul plin de încredere şi de putere şi când ne-am dus la ei, şi când am plecat de la ei, că Dumnezeu ne va da biruinţă. Şi ne-a dat.
În toate acestea, noi am trăit atâtea mari minuni anul acesta! Cred că momentul acesta, seara aceasta, miezul acesta de noapte, hotarul acesta dintre toamnă şi iarnă este un hotar hotărâtor, este un moment hotărâtor. Noi trebuie să punem un legământ adânc în faţa Domnului. El are un plan cu noi. Nu întâmplător am ajuns noi, cei care suntem aci, în seara aceasta, în locul acesta. Să lăsăm Duhul lui Dumnezeu să lucreze puternic în inimile noastre şi El va face din noi o oştire nebiruită.
Mi-aduc aminte… când s-a dus Părintele Iosif la Domnul, am rămas cu fratele Marini. Doi copii: şi tineri, şi nepricepuţi, în luptă cu o uriaşă armată ostilă, pornită împotriva noastră să ne nimicească. Am avut de dus greutăţi nespus de mari şi înăuntru, şi în afară. Dar iată astăzi, după cincizeci de ani, ce mari biruinţe ne-a dat Dumnezeu! Acuma nu mai sunt numai doi; acuma sunteţi sute, mii, tineri înflăcăraţi, binecuvântaţi de Dumnezeu, entuziaşti, inteligenţi, devotaţi cauzei lui Dumnezeu, talentaţi, inspiraţi de Dumnezeu în toate privinţele. Putem pleca liniştiţi… Lucrarea Domnului este asigurată. Dumnezeu v-a ales şi v-a înzestrat cu atâtea binecuvântări şi acum v-a adus la acest moment înalt, solemn, divin, în care El vrea să ne topească toate inimile într-una, pe toţi să ne facă să gândim la fel, să umblăm la fel. Cât de biruitor va merge Domnul în fruntea noastră când noi Îl vom urma pe El!
Când Mântuitorul a intrat în Templul din Ierusalim, plin de tot felul de ticăloşii şi de stricăciuni, El a avut o mare biruinţă pentru că în urma Lui erau doisprezece ucenici devotaţi, hotărâţi pentru orice. Nimeni n-ar fi îndrăznit să pună mâna împotriva Lui când L-a văzut însoţit de o armată întreagă, de o echipă binecuvântată de luptători devotaţi cauzei Lui.
Dumnezeu ne-a adunat aici. Va fi un început. Noi trebuie să punem un legământ. Nu numai ca noi înşine să ne dăm silinţa să fim şi să rămânem permanent, tot mai mult uniţi, dar fiecare în sectorul lui să lucrăm. Pentru ca şi pe ceilalţi fraţi ai noştri, care sunt departe acum, să-i apropie Domnul şi să fim o unitate de nezdruncinat şi de nemaidespărţit. Aceasta vrea Domnul. Poate că momentul acesta l-a aşteptat El ca să declanşeze prin noi o ofensivă biruitoare şi strălucită. Planurile lui Dumnezeu sunt mari. El a avut nevoie numai de oameni devotaţi, hotărâţi şi uniţi, ca să le ducă la îndeplinire. Dacă noi vom fi aceia, Dumnezeu prin noi va lucra. Credem că nucleul ăsta care suntem acum aci, dacă punem un legământ şi din toată inima ne rugăm Domnului să ne ajute pe toţi, cu puterile pe care le avem şi în locul unde suntem, să lucrăm cu un gând şi cu o inimă pentru înaintarea Evangheliei şi pentru împlinirea scopului Lucrării Oastei Domnului în care ne-a chemat El, nu există zid să stea împotrivă pe care să nu-l dărâme Dumnezeu. Nu există mare prin care să nu facă El drum pentru noi. Dar are nevoie de unitatea noastră. Unitatea noastră, în primul rând, în inimile noastre, după aceea în rugăciunile noastre. (…) [Să luăm] hotărâre să gândim la fel, să umblăm la fel, să ne corectăm gândurile şi să ne întocmim toate drumurile în aşa fel, încât noi să fim una. Apoi să ne rugăm cu un gând şi cu o inimă, să ne rugăm puternic. Dragostea şi rugăciunea sunt cele două puteri nebiruite pe pământ. Să facem acest lucru. Tineri, bătrâni, cum suntem: cu o inimă tânără şi devotată Domnului, să facem acest lucru.
E ceasul doisprezece aproape. Zic să îngenunchem acum. Ne rugăm Domnului cu acest gând: să binecuvânteze Domnul, prin Duhul Său cel Sfânt şi prin prezenţa Lui puternică acum în mijlocul nostru, acest gând, de a ne ajuta să ajungem una şi de a ne da putere să îndepărtăm dintre noi şi din inimile noastre tot ceea ce ar mai putea fi o piedică în calea deplinei unităţi şi armonii. Oricând vom avea probleme suspecte sau bănuieli, sau lucruri… să ne consultăm între noi unii cu alţii, ca să putem să ajungem să păstrăm… Şi ar fi bine să mai hotărâm zile ca acestea, să ne mai întâlnim. O dată dincolo, o dată dincolo… pentru ca să ne îmbărbătăm şi să ne întărim, cum spunea şi fratele Vasile, mai des între noi. Mai apropiaţi, mai… cum era şi vorba proverbului: „Calcă des în casa aproapelui tău, că spinii şi buruienile cresc acolo unde calci prea rar”. Să ne întâlnim mai des. Că bănuielile, vorbele rele pe care diavolul le împrăştie cu atâta putere şi slăbiciunile noastre care mai dau ocazie şi vorbirilor nepotrivite sunt foarte multe. Să le înlăturăm cu dragoste, cu rugăciune, cu sinceritate, cu smerenie, cu toată puterea iubirii dintre noi şi a încrederii frăţeşti. Şi nu există putere care să ne poată opri. Şi nici piedică pe care să n-o putem birui, dacă noi între noi avem această dorinţă sinceră şi acest gând fierbinte şi îl păstrăm curat şi sănătos în viaţa noastră.
Aş vrea să ne plecăm la rugăciune şi să mulţumim Domnului. Câţi simţiţi îndemnul… să-I mulţumim Domnului.
În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Doamne, Dumnezeul şi Tatăl nostru, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, Tu, Cel care ne-ai zidit şi ne-ai întocmit ca să slujim de laudă slavei Tale şi să Te preamărim pe Tine, Doamne, continuând slava Sfântului Tău Nume din cer şi pe pământ, şi sub pământ! În Numele Domnului Iisus, dulcele, dragul şi scumpul nostru Mântuitor, Fiul Tău preaiubit, şi prin Duhul Tău cel Sfânt pe Care ni L-ai dat în Numele Lui, Te binecuvântăm şi-Ţi mulţumim recunoscători pentru tot ce ai făcut Tu pentru noi.
Îţi mulţumim, Tată Ceresc, Iisuse Doamne şi Duhule Sfinte, Sfântă Treime, Dumnezeul nostru, pentru harul Tău nespus de mare pe care l-ai revărsat peste noi, pentru răscumpărarea nespus de mare pe care ai dat-o pentru noi şi pentru Duhul Tău cel Sfânt pe Care ni L-ai dat putere, călăuzire, mângâiere şi ajutor. Îţi mulţumim din toată inima pentru aceste daruri şi pentru că ne-ai deschis ochii să le vedem, urechile să le auzim, inima să le primim, mintea să le înţelegem. Din toată inima Îţi mulţumim că ai făcut acest mare lucru pentru noi şi că ne-ai chemat la mântuirea Ta prin această Lucrare nespus de minunată şi scumpă, calea cea mai dulce şi mai dreaptă rânduită de Tine pentru noi. Îţi mulţumim pentru aceasta şi Îţi mulţumim pentru înaintaşii noştri sfinţi prin care ne-ai vestit atât de limpede şi aşa de clar cuvântul mântuirii Tale, încât am simţit că acesta este, şi nu altul, pentru noi.
Te binecuvântăm din toată inima. Ajută-ne să-l urmăm din toată inima, să ne pătrundem de duhul şi de mesajul pe care i l-ai dat lui, ca noi să putem continua acum, desăvârşind în întindere, în adâncime şi în frumuseţe, Lucrarea pe care ai început-o prin el.
Mulţumim că până astăzi ai fost cu noi şi, prin nişte oameni nebăgaţi în seamă, necunoscuţi, dispreţuiţi de toţi, ai făcut, Doamne, ca Numele Tău să poată răsuna de-a lungul şi de-a latul pământului, până la marginile lumii. Binecuvântează această vestire scumpă şi fă să câştige tot mai mult în frumuseţe, în valoare, în preţ.
Binecuvântează-i pe toţi cei pe care i-ai mai chemat la această slujbă minunată, fraţii noştri şi surorile noastre, bătrâni şi tineri, aceştia cu care suntem şi simţim că suntem o inimă şi un gând, fără de care nu putem, Doamne… care ni-s dragi, care ni-s scumpi şi de care n-am vrea să fim despărţiţi nici pe pământ, nici în cer.
Mulţumim pentru seara aceasta; mulţumim pentru familia aceasta; mulţumim pentru părinţii bătrâni, pentru părinţii tineri, pentru copiii mai mari, pentru copilaşii mici; mulţumim pentru ramurile mai apropiate şi mai îndepărtate de trunchiul acesta. Te rugăm să-i binecuvântezi! Mulţumim pentru această seară binecuvântată care este seară de mulţumire pentru noi. Primeşte, Te rugăm, cu bunătate şi bunăvoinţă sentimentele adânci de recunoştinţă şi mulţumire pe care Ţi le înălţăm prin lacrimi şi prin cuvinte, şi – dincolo de cuvinte – prin simţămintele adânci ale inimii noastre recunoscătoare. Şi binecuvântează mai departe părtăşia noastră.
Mulţumim pentru această seară şi pentru tot ceea ce s-a putut exprima prin Duhul Tău aici. Simţim că suntem o inimă şi un gând. Binecuvântează-ne pe toţi!
Acum, Doamne, într-un gând, punem un nou legământ, pe lângă legământul celălalt, pe care îl avem cu Tine, Doamne. Dorim să fie mai frumos şi mai sfânt acest legământ. Dorim să ne ajuţi ca să lepădăm tot ceea ce mai este străin în inimile noastre unii faţă de alţii. Să netezeşti, să nivelezi Tu tot; să îndepărtezi tot ceea ce este rău şi să ne binecuvântezi, Doamne, pentru mesajul sfânt pentru care ne-ai chemat şi pe care ni l-ai încredinţat să-l ducem. Binecuvântează-i pe fraţii noştri hotărâţi, lucrătorii Tăi buni, destoinici, ostenitori pentru Tine. Doamne, noi ştim cât trebuie să rişte fiecare ca să-Ţi rămână statornic. Dar ceea ce promiţi Tu e nespus mai mult decât ceea ce riscăm noi pentru Tine. Întotdeauna ne-ai dovedit că atunci când am fost în stare să acceptăm un risc, Tu ne-ai dăruit mult mai mult. Nu numai că ai înlăturat orice primejdie de care ne temeam, dar ne-ai dăruit binecuvântări nespus mai mari, mult mai mari decât riscul pe care l-am acceptat. Şi acum, dacă trebuie pentru Tine, Doamne, să acceptăm un risc, dă-ne puterea strălucită şi biruitoare să fim fericiţi, Doamne, că putem renunţa la ceva şi putem risca ceva pentru Tine, Care ai renunţat la atât de mult şi ai riscat totul pentru noi.
Îţi mulţumim că ne-ai iubit atât de mult şi că ne iubeşti. Îţi mulţumim pentru anul acesta care a trecut plin de bucurii şi de biruinţe; pe care, în toate privinţele, ne-ai arătat, Doamne, că îl binecuvântezi şi l-ai binecuvântat pentru noi.
Îţi mulţumim pentru sufletele care au venit la Tine şi s-au predat Ţie cu legământ, la adunările prin care am trecut. Îţi mulţumim pentru înnoirea legământului acelora care aveau nevoie de aceasta în faţa Ta. Îţi mulţumim, Doamne, şi pentru toate inimile mai-marilor poporului şi ai Bisericii acesteia care au fost străpunse prin Lucrarea puternică a prezenţei Tale şi faţă de care ai înălţat Cuvântul Tău şi solia Lucrării Tale.
Te rugăm, continuă să ne binecuvântezi şi mai departe. Şi pe Tine, Care ştii că se apropie o confruntare mare, la care va trebui să avem curajul mărturisirii adevărului Tău în faţa tuturor, Te rugăm să ne dai putere şi biruinţă. Tu ştii cine va veni la masa acestui dialog. Ştii, Doamne, cum vine fiecare. Binecuvântează Cuvântul Tău puternic şi Lucrarea Ta în inimile tuturor. Dă-ne puterea, Doamne, puterea de convingere, puterea de biruinţă în faţa tuturor. Iar pe ei, Doamne, fă-i să înţeleagă şi să se plece în faţa Ta, acceptând voia Ta. Tu singur ştii [viitorul] (…), dar noi Îţi mulţumim pentru conjunctura aceasta.
Te rugăm, ajută-ne să fim la înălţimea voii Tale şi să nu mai avem nici o altă grijă, decât grija mărturisirii Tale puternice, pentru ca să vedem cum Tu le dai biruinţă mai departe alor Tăi.
Îţi mulţumim din toată inima pentru fiecare dintre cei cărora Tu ne-ai dăruit bucuria să fim acum aci. Te rugăm, primeşte şi binecuvântează legământul nostru. Ajută-ne să avem putere să luptăm cu firea noastră şi să ieşim totdeauna biruitori, ca să biruie totdeauna voia Ta în viaţa noastră şi să păstreze puternică şi tot mai puternică unitatea noastră. Şi adaugă, Te rugăm, la această unitate, la acest nucleu fierbinte pe toţi fraţii şi surorile noastre până oriunde vom putea pătrunde, pentru ca să închegi Lucrarea Ta o inimă şi un gând, cu care Tu apoi să câştigi biruinţă, să cureţi templul acesta de tot ceea ce este rău şi să înalţi Numele Tău acolo unde este acum numele şarpelui. Dă-ne biruinţă, Doamne, în această luptă sfântă, că dorim să lucrăm pentru Tine. Lucrează Tu cu noi împreună şi fă astfel ca, în urma Ta, să mergem totdeauna din biruinţă în biruinţă. Şi să vedem, Doamne, cum îngenunchezi la picioarele Tale poporul nostru şi toată Biserica noastră. Ce fericiţi vom fi noi, de care Te-ai folosit, când vom vedea că toţi ai noştri au venit la Tine şi că tot poporul acesta va slăvi Numele Tău! Noi credem în puterea Ta nemărginită. Ajută-ne! Foloseşte-Te de noi în această slujbă sfântă şi binecuvântează legământul nostru.
Mai pregăteşte-ne, Doamne, şi alte ocazii în care să ne îmbărbătăm, să ne întărim în acest legământ. Şi mai adaugă mereu, adaugă mereu mii şi mii, şi mii de fraţi la unitatea noastră, până când vom ajunge cu toţii o inimă şi un gând. Să se împlinească făgăduinţa Ta care spune că tot pământul va fi plin de cunoştinţa Ta cum e plin fundul mării de apele ce-l acoperă. Să nu mai fie nevoie ca nimeni să înveţe pe fratele său: „Cunoaşte pe Domnul”, ci toţi să Te cunoască.
Binecuvântează familiile noastre, copiii noştri, soţiile, soţii, fraţii şi surorile noastre, părinţii noştri vii şi morţi, că pentru Tine toţi sunt vii. Dăruieşte-ne bucuria să-i vedem pe toţi adăugaţi la poporul Tău şi înscrişi în cartea mântuirii Tale.
Încă o dată şi pentru toate Îţi mulţumim, Te binecuvântăm şi ne închinăm Ţie, că a Ta este împărăţia, puterea şi mărirea, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi-n vecii vecilor. Amin.
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 5
