Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Matei, cap.10, 16-42

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Matei, cap.10, 16-42

Să citim împreună Sfânta Scriptură! – Matei, cap.10, 16-42

16. Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.
17. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul.
18. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor.
19. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi;
20. Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi.
21. Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide.
22. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.
23. Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului.
24. Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său.
25. Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul şi slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui?
26. Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.
27. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case.
28. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.
29. Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru.
30. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi.
31. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările.
32. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
33. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
34. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
36. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
39. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.
40. Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
41. Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua.
42. Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa.

* * *

„El ne-a dat o pildă“

„Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui“ (I Petru 2, 21).
„Cine zice că petrece întru El, dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble“ (I Ioan 2, 6).

Domnul nostru Iisus Hristos a fost „o oaie fără de glas înaintea tunzătorului“ şi, precum a fost El, aşa trebuie să fim şi noi în această lume.

El ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21). Şi oile Lui merg după El, pen-tru că Îi cunosc glasul (Ioan 10, 5).
Deşi noi niciodată n-am fost aduşi la templu ca nişte oi aduse jertfă pentru iertarea păcatelor, totuşi sfinţii timpurilor vechi au fost o turmă de jertfă. Cum stă scris: „Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere“ (Ps. 43, 24).
„Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“ (Matei 10, 16), a spus Domnul ucenicilor Săi când i-a trimis să propovăduiască Evanghelia.

Şi ei au plecat fără teamă să ducă lumii vestea iubirii lui Dumnezeu şi să sufere după pilda Celui Care a murit pe crucea Golgotei pentru mântuirea oamenilor.

Iisus ne trimite şi pe noi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; şi noi să ne socotim ca o jertfă vie, gata de a ne jertfi şi viaţa.
Să stăruim mai amănunţit asupra celei de-a doua asemănări: şi noi trebuie să stăm ca „o oaie fără de glas“ sub mâna tunzătorului.

 Să învăţăm de la Domnul cum trebuie să suferim. Să mergem după El pe calea Crucii.

Nu te înfricoşa, o suflete, chiar de ar fi să treci prin valea umbrei morţii… Domnul e cu tine (Ps. 22).
Dacă El te cheamă în şcoala încercării, nu te plânge. Aceasta nu e şcoala morţii, ci şcoala vieţii şi iubirii lui Iisus Hristos. Aici înveţi să-L cunoşti mai bine şi să guşti din plin iubirea Lui.
Nu tremura, blândă oiţă, când tunzătorul se apropie de lâna ta.
Aceasta este spre binele şi mântuirea ta.

Părintele Iosif Trifa, din „Ca o oaie fără glas – (Isaia 53, 7)”

* * *

Păziți-vă de cei răi!

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistole (către filadelfieni), Cap. III, 1-3, Cap. IV, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, p. 179

„Feriți-vă de buruienile rele, pe care nu le cultivă Hristos, pentru că nu sunt sădite de Tatăl (Matei 15, 13). Nu grăiesc așa pentru că am găsit dezbinare la voi; dimpotrivă, curăție. Că toți câți sunt ai lui Dumnezeu și ai lui Iisus Hristos, sunt cu episcopul; și toți câți se vor pocăi și vor veni la unitatea Bisericii, vor fi și ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Iisus Hristos. Nu vă înșelați, frații mei, dacă cineva se duce după cel ce dezbină, nu va moșteni Împă­răția lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9, 10). Dacă cineva umblă în învățături străine, acela nu este în acord cu patimile lui Hristos. Căutați, dar, să participați la o singură euharistie; că unul este trupul Domnului nostru ­Iisus Hristos și unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoții și diaconii, cei împreună cu mine robi; pentru ca ceea ce faceți, s-o faceți după Dumnezeu.”

* * *

Iubeşte pe vrăjmaşi, dar urăşte pe ai tăi?

Nu puţine sunt cuvintele din Evanghelii care, desprinse din context, pot fi smintitoare sau, în cel mai fericit caz, ne pot pune serios pe gânduri. Unul dintre ele este şi cel pe care Mântuitorul Îl rosteşte ca un fel de concluzie la parabola celor chemaţi la cina cea mare (v. Luca 14, 16-24), dar care refuză această invitaţie invocând diferite motive (ţarină, cinci perechi de boi, femeie). Imediat ce rosteşte această pildă, Iisus se întoarce către acele “mulţimi multe” care mergeau după El şi le aruncă un cuvânt cu anevoie de digerat: “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Într-un alt context, Domnul rosteşte un cuvânt la fel de categoric: “Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34-36). Aceste afirmaţii atât de categorice ale Fiului lui Dumnezeu par a fi în contradicţie cu învăţătura Sa despre iubirea creştină. Pentru că Mântuitorul aduce această noutate absolută în istoria umanităţii, anume iubirea de vrăjmaşi. Fericitul Augustin constată, comentând locul din Luca 14, 26, că avem de a face cu un paradox: Cel ce ridică porunca iubirii la o înălţime dumnezeiască, spunând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44), pe de altă parte cere să ne rupem de cei dragi, ba chiar să “urâm” taman pe cei mai apropiaţi ai noştri, pe cei din familie. Cum vine asta: “Iubeşte pe vrăjmaşi, dar urăşte pe ai tăi?”.

Cu atât mai mare este nedumerirea, cu cât – tot în Evanghelii –, Hristos reia şi întăreşte una dintre cele zece porunci veterotestamentare, anume: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19). Nu poate fi, aşadar, vorba despre a “urî” pe cei din familia noastră în sensul în care poate înţelege un om obişnuit ura. Nu e în duhul şi în logica textului evanghelic. Sentimentul de ură ce poate să apară între copii şi părinţii care-i abuzează (traumatizează) sau între fraţii care se luptă unii cu alţii prin tribunale pentru a-şi împărţi o bucată de pământ primită drept moştenire nu este din aceeaşi categorie cu “ura” despre care vorbeşte Iisus. Căci Dumnezeu nu poate să îndemne pe nimeni la nici un fel de violenţă sau de luptă pentru dobândire de bunuri pământeşti. Încât un mod de a înţelege această cerinţă de a “urî” pe cei din familie (dacă dorim să ne asumăm condiţia de ucenici ai lui Hristos) ar fi acela de a primi să nu-i iubim mai mult pe ei decât pe Dumnezeu, mai ales dacă suntem puşi în situaţia de a face o astfel de alegere. E ceea ce Mântuitorul ne spune în prima dintre evangheliile sinoptice: “Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Acest gen de alegere se observă cel mai bine atunci când cineva intră în mănăstire, iar părinţii săi se întristează, considerând că, prin acest gest, cel ce aspiră la “îngerescul chip” al călugăriei s-ar lepăda de familia sa, ar dovedi lipsă de recunoştinţă faţă de cei ce l-au crescut şi care aşteaptă de la el un sprijin la bătrâneţe, să le facă bucuria de a avea nepoţi etc. etc.

Această interpretare nu acoperă însă întreg înţelesul poruncii de a “urî” pe cei de o rudenie cu noi; chiar şi dacă am considera că ceea ce vrea să spună Iisus este că trebuie să iubim atât de mult pe Dumnezeu încât, pe lângă această uriaşă iubire, dragostea ce o purtăm alor noştri pare, prin contrast, mai degrabă un soi de ură. O imagine care se înrudeşte cu aceea în care noi descriem lumina taborică a slavei lui Dumnezeu ca fiind atât de orbitoare încât face ca lumina materială a soarelui să pară întuneric. Ca să pătrundem mai adânc înţelesul versetului de la Luca 14, 26, să observăm că aici se vorbeşte fie despre relaţii de rudenii de gradul zero (“pe femeie”, adică pe soţie), de gradul unu (pe tată, pe mamă, pe copii) sau de gradul doi (pe soră ori pe frate). Nu se spune nicăieri să urăşti pe vecin sau pe altcineva cu care nu ai fi într-un grad de rudenie atât de strâns. De unde putem înţelege că “ura” la care “instigă” Hristos este, de fapt, un soi de moarte, de sfârşit al oricărei relaţii de sânge. Este vorba despre pregătirea creştinului de a intra în Împărăţie, căci “la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30).

Pe de altă parte, noi spunem, în limbajul obişnuit, vorbind despre părinţii noştri, că “îi iubim pentru că ne-au dat viaţă”, după cum îi iubim şi pe cei cărora “le-am dat viaţă”. Or, viaţa noastră vine doar de la Dumnezeu, iar Singurul Căruia I S-a dat să aibă “viaţă în Sine” (cf. Ioan 5, 26) este Fiul Omului. De aceea suntem chemaţi la a conştientiza Cine este adevăratul izvor al vieţii noastre. Prin “ura” care ne desparte de ai noştri spre a fi liberi să ne lipim de Hristos, noi ne rupem, de fapt, de Adam cel vechi, de arborele nostru genealogic care-şi are rădăcina în acest protopărinte al tuturor, spre a ne altoi pe Adam Cel nou, Cel Care a zis: “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Căci ura separă doi oameni, iar iubirea îi ţine împreună. Ura – în sensul cristic – e această tăiere de relaţie întru altoirea ca mlădiţe ale Viţei ce ne hrăneşte cu seva vieţii veşnice. E o moarte urmată de o naştere din nou (botezul). Iar această mişcare nu ne îndepărtează de oameni, cu atât mai puţin de rudeniile noastre de sânge, căci în Hristos fiind putem să îi iubim mai mult, mai altfel decât îi iubeam înainte. Nu e un salt doar cantitativ, cât mai ales calitativ, căci îi iubim nu cu dragoste pământească, firească, ci cu iubire desăvârşită, cristică – acea iubire care nu se lasă condiţionată de nimic şi care este oricând gata de jertfă pentru celălalt. Încât, iată cum “ura” despre care am tot vorbit se relevă a fi, în fapt, o specie de iubire extremă.

Părintele Constantin Sturzu

sursa:doxologia.ro

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!