1. Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.
2. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.
3. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini.
4. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
5. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului,
6. Şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: “Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”.
7. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.
8. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor.
9. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie.
10. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”.
11. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau.
12. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea.
13. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali,
14. Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:
15. “Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;
16. Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”.
17. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.
18. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
19. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
20. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
21. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
22. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
23. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
24. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca.
25. Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.
* * *
„Şi propovăduia Iisus zicând: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 4, 14).
Ioan Botezătorul a fost Înaintemergătorul şi Înaintevestitorul Mântuitorului şi al mântuirii neamului omenesc. El şi-a început predica cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi-a început predica cu vestirea că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu. „Şi a început Ioan a propovădui, zicând: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mt 3, 1-2).
Despre Domnul Iisus Hristos, Evanghelia de duminică ne spune aşijderea, că şi El Şi-a început propovăduirea cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. „De-atunci încolo, Iisus a început să propovăduiască şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape” (Mt 4, 17).
„Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu!” …Cu această strigare a început vestirea Evangheliei în lume. Oamenilor de pe atunci li se vestea vestea cea bună că se apropie mântuirea neamului omenesc. Că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu şi pe pământ, după ce 4000 de ani stăpânise împărăţia celui care îl înşelase pe Adam în grădina Edenului. Oamenilor li se cerea să se pregătească sufleteşte pentru această împărăţie. Să se pocăiască, adică să se lepede de păcate şi fărădelegi, ca să poată deveni cetăţeni ai noii Împărăţii.
Şi de atunci a răsunat mereu în lume strigarea lui Ioan şi strigarea Domnului Isus: „Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu”.
De aproape 2000 de ani răsună în lume strigarea: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”.
Dar oare ascultat-a omul şi omenirea această strigare?
Hotărât, nu! Ea a avut numai mici începuturi în veacul de aur al creştinătăţii, în traiul primilor creştini, în familia cea rămasă după praznicul Cincizecimii. Ceva din împărăţia lui Dumnezeu sosise atunci pe pământ. Dar încetul cu încetul, urmele, semnele Împărăţiei lui Dumnezeu de pe pământ s-au stins. În loc de Împărăţia lui Dumnezeu, s-a întărit tot mai mult împărăţia celui rău.
În lume, azi, parcă stăpâneşte totul „domnul veacului acestuia”, care a orbit mintea oamenilor, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Dumnezeu (II Cor 4, 4). „Satan este azi un domnitor, un stăpânitor, un duh puternic care domneşte în întunericul acestei lumi” (Ef 6, 12). Se pare că el a acaparat din nou conducerea şi împărăţia lumii. Împărăţia lui parcă n-a fost niciodată aşa de mare şi tare ca azi.
Dar tocmai această culme a împărăţiei lui satan este semnul că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu. Biblia ne spune clar că „domnul veacului acestuia” va fi detronat şi răsturnat, în culmea puterii sale. Va fi răsturnat când Domnul va veni a doua oră să aducă din nou şi pentru totdeauna Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Atunci se vor bucura şi se vor încununa cei puţini, puţini, care au trăit într-o domnie a lui satan, dar nu i-au slujit lui, ci şi-au păstrat vie şi lucrătoare credinţa lor faţă de Împăratul Iisus. Şi atunci vor fi pedepsiţi cei care s-au făcut cetăţenii lui satan şi ai împărăţiei lui, prin păcatele lor.
Dragi cititori, trăim vremuri biblice, când strigarea Evangheliei: „Pocăiţi-vă, că se apropie împărăţia lui Dumnezeu”, poate răsună pentru cea din urmă dată; dragostea lui Dumnezeu ne strigă să ne pocăim până mai avem timp.
Semnele şi urgiile vremurilor noastre sunt strigarea din urmă: „Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu”… pocăiţi-vă până mai aveţi vreme… „căutaţi-L pe Dumnezeu câtă vreme se poate afla” (Is 55, 6)…
„Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu”; cu această strigare s-a început vestirea Evangheliei şi cu aceasta se va şi sfârşi.
Ferice de cei care îşi mântuiesc sufletul în aceste vremi când Dragostea lui Dumnezeu ne cheamă poate pentru cea din urmă oară la pocăinţă şi la mântuire.
Părintele Iosif Trifa
«Glasul Dreptăţii» nr. 2 / 9 ian. 1938, p. 4
* * *
Ispitirea Mântuitorului sau misterium evangelicum
În expunerea biblică, după momentul Teofaniei de la Botez urmează cel mai misterios episod relatat de Evanghelie, după părerea celor mai mulţi teologi: ispitirea Mântuitorului de către diavol. Abia ieşit din apă, Iisus Se duce în deşert, din mulţime în singurătate. Astfel, Domnul Își începe imediat activitatea mesianică.
Toţi evangheliştii sinoptici menţionează episodul ispitirii. Sfântul Marcu este ceva mai sumar în relatare, iar ceilalţi doi precizează în ce au constat încercările la care a fost supus Domnul.
Cu toate că Iisus îl numeşte pe Satana „cel tare”, insistând astfel asupra importanţei acestei forţe malefice, El arată că deşi războinicul înarmat, cel rău, îşi păzeşte curtea şi avuţiile, totuşi „când unul mai tare decât el vine asupra lui şi‑l înfrânge, îi ia toate armele în care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte” (Lc. 11, 22). Evident, textul este încărcat de semnificaţii adânci care scapă posibilităţilor noastre de cunoaştere. Ceea ce reiese însă clar este că Hristos, Dumnezeul Întrupat, este infinit mai puternic decât îngerul răului şi că biruinţa Sa este sigură.
Evanghelia notează că după preaslăvirea Fiului la Botez, Mântuitorul a rămas în pustiu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. În acest pustiu, numit pustiul Quarantaniei, Domnul Hristos „a fost dus de Duhul”. Şi prezenţa unei perioade de patruzeci de zile, durată menţionată de atâtea ori în cursul istoriei lui Israel, este plină de semnificaţii. De pildă, în timpul potopului a plouat patruzeci de zile (Fac. 7, 17), tot atâtea zile a petrecut şi Moise pe Muntele Sinai, tot atâtea zile s‑a pregătit şi Ilie pentru activitatea profetică. Patruzeci de zile au postit locuitorii din Ninive spre a fi cruţaţi de pedeapsă. Toate patruzecimile din tradiţia universală sunt, după cum a remarcat J. Kovalevski, perioade de curăţire care pregătesc un cer nou şi un pământ nou.
După felul ispitirilor, acestea se pot împărţi în trei, numite sugestiv: pofta trupului, trufia vieţii şi pofta ochilor. Abia când trupul Domnului era slăbit de atâta post şi flămând, diavolul socoteşte că este timpul să‑L ispitească. Prin prima ispitire, Satana încearcă, îndemnându‑L pe Iisus să‑şi astâmpere foamea, să preschimbe afectul firesc într‑o poftă dezordonată.
La cea dintâi vedere, vorbele pe care le schimbă nu par decât o războire a slovelor din Scriptură. Iisus şi Satana „împrumutând cuvinte” din Sfânta Scriptură. Parc‑am fi de faţă la o dezbatere de teologi, pe câtă vreme, e cea dintâi parabolă înfăţişată din Evanghelie. Satana îi cere aşadar lui Iisus să prefacă pietrele în pâini spre a‑şi astâmpăra foamea.
Nevoia omului de a da trupului mâncare în fiecare zi e cea dintâi dovadă a lipirii sale faţă de cele pământeşti, pe care Iisus caută să le înfrângă. Respingând prima ispită, Hristos a repudiat pentru vecie orice tendinţă de a subordona spiritualul elementului material din om şi din lume, şi chiar dacă, în cursul istoriei, omenirea a sucombat de zeci de ori acestei tentaţii, aşa cum subliniază Marele inchizitor din Fraţii Karamazov, biruinţa finală a spiritului va fi fost pentru totdeauna câştigată. Domnul Hristos a dejucat dumnezeieşte această tentaţie de a preface pietrele în pâini (El care a înmulţit pâinile), tentaţie pe care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan o numeşte „pofta trupului” (I In. 2, 16).
Răspunsul Domnului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, nimiceşte nădejdea deşartă a celui rău şi cuprinde o întreagă doctrină.
După prima ispitire, Satana a revenit cu tentaţii mai subtile, mai greu de tălmăcit. Domnul Iisus se lasă purtat şi aşezat pe extremitatea Templului din Ierusalim, sub care se deschide o înfricoşătoare prăpastie. Este stranie această îngăduinţă acordată duhului rău de a se apropia până într‑atât de Iisus şi de a‑L sili să meargă în locurile alese de el.
Ajunşi pe aripa Templului, diavolul Îi face următoarea propunere: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă‑Te jos, căci scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi pe mâini Te vor ridica, ca nu cumva să loveşti de piatră piciorul Tău»” (Mt. 4, 6). Este înfricoşător faptul că în această provocare cel rău citează din Scriptură, din Psalmul 90. La această provocare insinuantă şi ambiguă, Mântuitorul răspunde tot cu replici împrumutate din textul sacru: „Iarăşi este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău»” (Mt. 4, 7).
Iisus înlătură astfel şi cealaltă sfidare a Satanei. Oamenilor le place tot ce este minunat. Minunea scamatorească, neputinţa omenească schimbată‑n putinţă, sub ochii lor. Le e foame, le e sete de minuni. Sunt gata să i se închine taumaturgului chiar de‑i şarlatan ori Satana. Lui Iisus toţi îi vor cere un semn, dar nu îl va da niciodată. Nu vrea să înduplece prin minuni. Va vindeca bolnavii şi adesea se va feri, ba îi va ruga pe cei vindecaţi să‑I treacă sub tăcere numele.
Diavolul voia să‑L facă pe Iisus să se comporte după asemănarea trufiei sale nemăsurate. Nu degeaba Sfântul Ioan Evanghelistul numeşte această tentaţie: „trufia vieţii” (I In. 2, 16). Respingând a doua ispitire, Mântuitorul a atras totodată omului atenţia primejdiei de a aspira să posede o putere magică.
Cu cele două tentative de până acum, Satana nu a reuşit aşadar să‑L determine pe Iisus să‑şi manifeste, la propunerea sa, calitatea şi puterea de Fiu al lui Dumnezeu. De aceea, diavolul va încerca pe altă cale să‑L supună dorinţelor sale nesăbuite. „Diavolul îl duce pe un munte foarte înalt”, arătându‑I „toate împărăţiile lumii şi mărirea lor”. După această panoramare cosmică, îi spune Domnului: „Toate acestea Ţi le voi da Ţie, dacă Tu, căzând, Te vei închina mie”. De această dată nu mai merge la ispitiri subtile şi ocolite, ci merge direct la ţintă. Ispitirea cu împărăţia pământului este cutremurătoare, dar mai ales preţul pe care îl cere Satana. „Satana – aşa cum afirmă Papini – e în drept să făgăduiască ceea ce‑i al său, împărăţiile pământului sunt întemeiate pe tăria braţelor şi se ţin prin înşelătorii, acolo e lumea şi raiul regăsit al Satanei”.
Acum, Iisus îl respinge de la Sine spunându‑i „Piei, satano”, completând „că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să‑i slujeşti” (Mt. 4, 10).
Din cauza lăcomiei, a mândriei şi a dorinţei după stăpânire, omul cel dintâi, Adam, a căzut şi s‑a pierdut. Domnul Hristos, al doilea Adam, este ispitit de diavolul, dar are tăria să respingă toate tentativele acestuia şi să rămână credincios şi statornic misiunii Sale mesianice, pe care şi‑a asumat‑o. De aceea, El este şi pilda şi garantul cel mai bun că, la rândul nostru, vom redobândi raiul pierdut, dacă vom avea tăria credinţei cu care să ne împotrivim celui rău şi viclean asemenea Mântuitorului.
Prin răspunsurile pe care Hristos le‑a dat ispitirilor venite din partea înşelătorului, El a indicat omului calea pe care o va avea de urmat, stabilind şi adevărata ierarhie a valorilor de care acesta va trebui să ţină seama pentru a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. În modul acesta a fost definitiv afirmat primatul spiritualului şi s‑a evidenţiat faptul că omul nu se va mântui decât prin renunţare la modul său egoist de viaţă, tot mai pregnant astăzi, şi prin adorarea smerită a lui Dumnezeu.
Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă
sursa: ziarullumina.ro
