De câte ori am avut sfântul prilej să fiu la o nuntă, gândul m-a desprins de pe pământ și m-a dus sus de tot, la începuturi, când Dumnezeu, după ce a creat întregul univers, a rânduit un loc pentru cineva, nu pentru mine, nu pentru alte ființe, ci pentru om. Pentru că, spunea un înțelept: nu este minune mai mare în univers decât omul! Și este, într-adevăr. Nu pentru vreun înger, nu pentru altcineva a făcut Dumnezeu gestul suprem care este înomenirea, ca să ne poată îndumnezei pe noi. Și starea de nuntă m-a dus la începuturi, la armonia cea dintâi când omul era împăcat cu Dumnezeu, când vrăjmașul încă nu dăduse târcoale fericirii omului, în acele momente când totul era în frăție și armonie, când lupul nu prindea mielul, când leul nu sfâșia girafa, când șarpele nu avea venin. Și iată, clipa aceea a rămas doar un simbol pentru noi. Diavolul nu putea suferi ca cineva în universul acesta să fie fericit, ca Dumnezeu să privească cu milă și îndurare spre cineva.
Aşa a pornit Lucrarea Oastei: cu semnul Crucii, cu Biserica, cu preotul, cu Tainele… Pentru că niciodată diavolul n-a putut să înțeleagă care este destinul omului, care este destinul universului. Diavolul a redus totul la el. Strălucirea pe care i-a dat-o Dumnezeu, căci de altfel Lucifer înseamnă purtător de lumină, el n-a știut s-o folosească, n-a știut s-o prețuiască. El a întors-o asupra lui însuși și, prin cădere, prin prăbușirea lui, el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Ar fi putut Dumnezeu să-l nimicească cu suflarea gurii Lui, dar dacă l-ar fi nimicit, întreaga creație s-ar fi uitat spre Dumnezeu și ar fi spus: El este puternic, el este totul, el nimicește, înseamnă că îngerul căzut știa el ce știa. Dar Dumnezeu nu a făcut lucrul acesta. Nu i-a dat satisfacție diavolului. Însă s-a făcut un fel de ocol în existența noastră, a oamenilor. A lăsat întreaga creație și a lăsat pe om să vadă unde duce neascultarea și unde duce ascultarea. Astfel, întreaga istorie a omenirii de la căderea în păcat a fost o dâră de sânge. A trebuit să treacă sute de ani până când omul, de la căderea în păcat, a putut să ridice ochii spre Dumnezeu și să cheme ajutorul Lui. Întreaga creație era zguduită. Edenul pământesc și-a pierdut frumusețea. Pământul a devenit blestemat. Omul a pierdut frumusețea iubirii celei dintâi. Da, asta a fost istoria noastră. Pomul cunoașterii de acolo a fost un pom prin care omul a dobândit cunoașterea, dar a dobândit și sentimentul și conștiința păcatului. El n-a murit fizic, dar a murit în ceea ce privește fericirea și părtășia cu Dumnezeu. Asta a fost istoria omului, asta a fost istoria Vechiului Testament: durere, moarte, suferință. Iar momentele cele mai frumoase ale omului au fost umbrite, pentru că păcatul stătea între el și Dumnezeu.
Prima pereche de oameni a dat naștere în continuare la nefericire. Întregul univers, întreaga creație a lui Dumnezeu a privit spre om cu durere și a văzut unde duce neascultarea. Îngerii au văzut ce s-a întâmplat cu oamenii, cu prima pereche de oameni care l-au urmat pe diavol, pe șarpele viclean. Și atunci îngerii au putut și ei să vadă, să tragă o concluzie că oricine se rupe de El, de Creatorul, se prăbușește ca o stea care este desprinsă de forța de atracție a luminii, a lui Dumnezeu. Și atunci s-a pus ordine în lumea îngerilor. Alți îngeri nu au mai fost câștigați pentru Lucifer, dar pământul a rămas un teatru de luptă între bine și rău. Și totuși Dumnezeu nu ne-a lăsat în starea aceasta. În momentul căderii, ne-a făcut și promisiunea, pentru că în El trecutul, prezentul și viitorul sunt una. El cuprinde totul, El este în afara timpului și spațiului, de aceea El nu cunoaște ce înseamnă schimbarea și mutarea. Noi, prin căderea în păcat, am intrat în spațiul și timpul obișnuit în care suntem acum și cunoaștem trecerea și Dumnezeu a rânduit pe Fiul să ne restaureze. Și Dumnezeu, prin venirea Mântuitorului, prin Jertfa Lui, prin moartea și învierea Lui, a recreat pe om, l-a restaurat, i-a dat posibilitatea să se întoarcă în armonia dintâi. De aceea, în momentul în care Mântuitorul a înviat, atunci, în clipa aceea, un nou Eden a fost creat pentru om. Și de aceea mă gândesc, de fiecare dată când sunt la o nuntă, că Dumnezeu, cu fiecare pereche de tineri care se căsătoresc, care își unesc viețile ca acești tineri scumpi ai noștri, repetă istoria creării omului. Îi ia de mână pe acești tineri și le spune: Uite, cu voi fac o nouă încercare. De mii și mii de ani fac o încercare și fac și cu voi, se repetă cu voi istoria creării omului. Dar în Edenul vostru nu mai este pomul cunoașterii. Pentru că l-am pus o dată și am văzut unde a dus. În edenul vostru este crucea răstignirii, este noul copac din care, dacă întindeți mâna, veți lua mântuire. Nu va mai fi cădere, ci va fi mântuire. V-am dat fructul cel nou, cuvântul Meu, v-am dat mântuirea. De câte ori va veni ispititorul, voi veți ridica ochii spre acest Pom pe care l-am sădit în edenul vostru, Crucea cu Iisus cel răstignit. Voi veți privi spre Cruce și ispititorul nu va avea efect asupra voastră. Acesta este noul Eden, familia, căsnicia creștină. Ispititorul încearcă și acum, și oricine nu se uită la Cruce, oricine nu privește la El, oricine nu L-a primit în viața lui, cade. Dar pentru cei care-L cunosc pe Mântuitorul, pentru cei care și-au zidit căsnicia lor, raiul lor pe Mântuitorul, pe iubirea Lui, pe aceia iadul nu-i mai poate birui. Ce minunat este acest simbol al acestui Eden! Avem aici în frumusețea cea dintâi, pe frații noștri, pe sora și pe fratele care acum sunt în fața lui Dumnezeu și întreaga lume cerească privește spre ei. Ei vor repeta minunea din a șasea zi, ei vor repeta întreaga istorie a omului. Așa cum într-o floare se repetă întreaga istorie a respectivei plante, așa în această pereche de oameni se repetă întreaga istorie a creației. Parcurgem toată evoluția noastră. De aceea, cu fiecare familie creștină, omul este dus spre desăvârșire.
Dragii mei, dacă în Edenul vostru aveți Crucea Domnului Iisus, aveți noul Pom al cunoașterii care mântuiește, atunci trebuie să priviți spre El, numai și numai la El, cu ochii țintă la căpetenia desăvârșirii noastre. Diavolul va veni să vă încerce; orice familie este încercată. Diavolul va veni să dea târcoale, el lovește în familie cu atâta ură și prin atâtea mijloace, pentru că își dă seama că familia este locul unde Dumnezeu Își face mereu lucrarea. De aceea el dușmănește de moarte pe orice membri ai unei familii care se supun lui Dumnezeu și nu lui, diavolului. De aceea el ispitește în chip și fel cu viclenia de la început și cu minciuna și cu tot ce poate ca să-l abată pe om, să-l doboare din acest Eden al familiei. Dar cine rămâne strâns lipit de Crucea Mântuitorului nu poate cădea. Diavolul va pleca rușinat de la acea familie care Îl are pe Mântuitorul. (…)
(fr. Gh. Precupescu / parte din cuvântul rostit la o nuntă din mai 1990)
