Să nu te desfrânezi

Prof. Ion Lazăr

Cuvântul desfrânare (gr. πορνεία) ilustrează mul­te feluri de plăceri, pofte şi patimi; dar sensul cel mai obişnuit este acela de pierderea frâului sau neputinţa de a stăpâni pornirile anarhice ale trupului. În cărţile Noului Testament, diversele ramuri ale desfrânării sunt numite „păcate care ies din inima omului” (Mt. 15, 19) „fapte ale trupului” (Gal. 5, 19) sau „păcate împotriva firii” (I Cor. 6, 9).

Pofta cea mare a desfrânării are legătură directă cu jocul sexual ce se finalizează cu eliminarea lichidului seminal la bărbaţi şi orgasmul la femei. Creatorul a legat plăcerea de actul împreunării sexuale dintre bărbat şi femeie cu scopul precis de a stimula înmulţirea.

Unirea cea tainică într-un singur gând şi într-un singur trup, având ca temei haric iubirea curată, a fost şi va rămâne o legătură binecuvântată, dăruită oameni­lor dintru-nceput.

Adam şi Eva, la îndemnul diavolului, au căzut în păcat numai din nerăbdare şi grabă; după care, fără să‑şi dea seama, au reuşit să activeze singuri instinctul de procreaţie, stârnind flacăra plăcerii mai repede decât se cuvenea după voinţa lui Dumnezeu.

N-avem nici un temei să credem că esenţa păcatului strămoşesc ar fi constat în împreunarea celor doi într-un singur trup înainte de alungarea din Eden. Dacă era aşa, atunci textul biblic ar fi consemnat că Adam şi Eva au gustat deodată din fructul oprit; dar a trecut un timp de când a muşcat femeia şi până a încercat şi bărbatul.

Sfinţii Părinţi au recunoscut adevărul că toţi urmaşii celor doi protopărinţi moştenim înclinarea spre aceeaşi patimă; iar înfrângerea lor o repetăm fiecare dintre noi.

Dacă inversăm această afirmaţie, ajungem la concluzia că  Adam şi  Eva, pe când erau încă în grădina Raiului, au făcut tot ceea ce facem şi noi în anii primei tinereţi, cu aceeaşi poftă şi curiozitate nerăbdătoare.

Micile greşeli săvârşite de copii în primii şapte ani de viaţă, fiind în afara trupului, sunt nesemnificative; deci până la această vârstă, ei se pot împărtăşi cu Sfintele Taine fără a fi nevoie de spovedanie. Urmează apoi o perioadă de 4-6 ani în care se face trecerea spre pubertate şi când, pe nesimţite, organele genezice încep să se dezvolte asemeni unor muguraşi plăpânzi.

Cercetând cu atenţie scrierile celor din vechime, tratate de medicină, dar şi mărturiile sincere ale multor tineri din vremea noastră, am remarcat faptul că impulsul acela primar, în aparenţă nevinovat şi fără importanţă, de trezire a instinctului sexual prin masturbare este o realitate generală incontestabilă.

La băieţi, pofta aceasta înmugureşte numai la dificila vârstă a pubertăţii (10-15 ani), după ce testiculul devine activ şi spontan apar primele poluţii nocturne. În schimb, la fete, mica flacără se aprinde uneori cu 4-5 ani mai repede decât începutul ciclului menstrual.

Ne întrebăm: diferenţa aceasta temporală dintre băieţi şi fete n-o fi oare un reflex îndepărtat venit tocmai din întâmplarea petrecută în grădina Edenului?

Până la momentul care declanşează viforul stihiei sexuale, nici băieţii, nici fetele nu sesizează cu adevărat ce este sentimentul vinovăţiei. Chiar atunci când bunicii şi părinţii le spun că este păcat să fii neascultător, să minţi sau să furi, nici unul din copii nu este afectat; nu-nţelege şi nu ştie ce-nseamnă vina. Această puritate trupească şi sufletească, pe care am trăit-o şi noi în anii copilăriei, o putem asemăna cu starea paradisiacă a primei perechi de oameni înainte de căderea în păcat.

Numai din momentul când tânărul muşcă pentru prima dată din rodul cunoaşterii desfrâului, descoperind plăcerea şi cutremurul masturbării, ca faptă săvârşită prin voinţă proprie, conştient şi liber, în sufletul lui apare dintr-o dată sentimentul vinovăţiei, al ruşinii şi deprimării. Doar atunci glasul conştiinţei articulează primele sunete: însă remuşcarea şi teama nu vin de la cineva din afară, ci din adâncul subiectiv şi tainic al fiinţei umane. Este cu certitudine ecoul îndepărtat al glasului care a răsunat odinioară printre pomii Raiului: „Adame, unde eşti?” (Fc. 3, 9).

Dacă până astăzi, fiecare dintre noi – în perioada tulburătoarelor nelinişti ale pubertăţii, îndată ce intuim, răscolim şi aprindem jăratecul masturbării – simţim vinovaţi, ne ruşinăm, ne ascundem şi încercăm să acoperim goliciunea mădularului prin care savurăm plăcerea, oare nu aceeaşi faptă nelegiuită au săvârşit şi cei doi protopărinţi neascultători?

Este numai o smerită presupunere, pe care n‑am întâlnit-o în nici una din scrierile de antro­pologie creştină pe care le-am consultat; dar prin acceptarea şi recunoaşterea căreia s-ar clarifica multe dintre aspectele nebuloase legate de esenţa şi urmările păcatului strămoşesc.

Pedeapsa neascultării sau Păcatul strămoşesc oglindit în stihia plăcerii sexuale
prof. Ion Lazăr.
Sibiu : Oastea Domnului, 2009