1. Fiecare rău făcut este ca un bulgăre de zăpadă pe care l-ai pornit de pe un deal înalt. Cu cât merge la vale, creşte mai mare… Până când, undeva jos, ajunge o avalanşă uriaşă care face prăpăd nemaipomenit.
Un cuvânt rău va da naştere la un gând rău, apoi la o faptă rea, apoi de la unul o va prelua altul şi alţii, şi alţii…
La Judecata cea Ultimă, se va merge pe firul nenorocirilor mereu spre începutul lor – până se va ajunge la sămânţa cuvântului rău pe care l-ai spus tu.
În zadar te vei îngrozi atunci de plata care ţi se va da, fiindcă dacă n-ar fi fost sămânţa ta, n-ar fi fost nici roadele ei.
Şi judecata ţi-o vei face tu singur atunci.
2. Cugetul nostru este mijlocul prin care lucrează conştiinţa noastră când are să ne mustre pentru vreun rău pe care l-am făcut sau suntem pe cale să-l facem.
Sau ne bucură când am făcut vreun bine ori suntem pe cale să-l facem. Fiindcă acest cuget este rodul simţirii inimii noastre – şi el oglindeşte starea acestei inimi, fie bună, fie rea.
O inimă bună va avea un cuget bun.
O inimă rea va avea un cuget rău.
3. Gândurile sunt mijlocul prin care lucrează adevărul din mintea noastră.
Şi gândurile, ca şi cugetele, sunt îndrumate de duhul care ne stăpâneşte.
Dacă ne stăpâneşte Duhul Adevărului, gândurile noastre vor fi din Adevăr, cinstite, drepte, cumpătate, smerite, frumoase, ţintind numai înfăptuirile binelui pretutindeni şi pentru toţi.
Dimpotrivă, dacă ne stăpâneşte duhul minciunii – gândurile noastre vor fi necinstite, nedrepte, necumpătate, îngâmfate, urâte şi vor ţinti numai scopuri egoiste, necurate şi rele.
4. Desigur, pot veni şi într-o minte credincioasă gânduri necredincioase… Dar acestea sunt ca răufăcătorii care trec prin faţa uşii noastre, dar nu intră să prade locuinţa noastră.
Sau ca ciorile care trec peste capul nostru, dar nu rămân să-şi facă şi cuib în cap la noi.
Răul nu-i că trec… răul este când intră. Răul este când îşi fac loc în casă şi cuib în cap.
5. Nu suntem încă neprihăniţi, ci socotiţi ca neprihăniţi, în nădejdea că vom ajunge odată şi starea când să avem aievea această neprihănire, nu numai prin făgăduinţă, ci în realitate
după cum un fiu este de la naştere un moştenitor de drept al tatălui său, – dar el nu intră şi de fapt în stăpânirea acestei moşteniri decât după ce devine matur şi după ce se dovedeşte vrednic să păstreze această moştenire şi ştie să se folosească de ea.
6. Conştienţi de toate darurile dragostei Domnului, să nu uităm niciodată că alergarea noastră pentru moştenirea acestora ne obligă pe noi neîncetat la cea mai mare grijă în toată umblarea şi ascultarea noastră de condiţiile prin care am primit şi prin care putem să păstrăm dreptul acesta. Până ce vom ajunge să intrăm deplin în stăpânirea acestor daruri făgăduite.
Numai în felul acesta vom putea păstra pacea cu Dumnezeu pe care ne-a câştigat-o Domnul nostru Iisus Hristos.
7. Dacă am intrat în pacea cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, – să căutăm cu toată grija să rămânem în această pace
printr-o deplină umblare în toate condiţiile Voii Sale de care depinde pacea Lui cu noi.
Şi pacea Lui în noi.
8. Dumnezeul nostru este Dumnezeul nădejdii, care face după fiecare iarnă o nouă primăvară, după fiecare noapte o nouă zi şi după fiecare furtună un nou senin.
Cum a adus după Golgota cea crâncenă – cu luptele, cu chinurile şi cu moartea ei cutremurătoare – Dimineaţa Strălucitei Învieri, ca semn că începe o nouă viaţă şi un nou legământ. Un nou fel de relaţii între Dumnezeu şi oameni.
9. Golgota închipuie potopul care nimicise o lume a păcatului şi, prin moartea acestei lumi, dreptatea Dum¬nezeiască era împlinită prin pedeapsa crâncenă care osândise păcatul omenirii într-UNUL Singur, în Hristos.
El luase asupra Lui Singur ispăşirea acestui păcat universal; Îşi împlinise lucrarea mântuirii…
De acum urma o nouă lume…
Începea o nouă omenire,
se năştea un nou univers…
Curcubeul Golgotei vestea un nou Cer şi un pământ nou, în care se năştea şi se încetăţenea un nou neam de oameni, născuţi din Sângele Mielului, din Cru¬cea Lui, din răscumpărarea Sa,
– cu preţ veşnic şi cu durată eternă.
10. Măslinul e verde, dar e amar… E verde la privit, dar e amar la gustat. Căci şi vestea iertării este frumoasă pentru cel care o primeşte, dar a fost amară pentru Cel care a adus-o.
E amară şi lupta, suferinţa ostenelilor mântuirii acum, dar ea este verde şi fericită în viitor pentru cel care o primeşte şi o duce până la capăt.
11. Ca măslinul cel şi verde, şi amar este şi nădejdea slavei, este şi lucrarea mântuirii, este şi istoria şi viaţa celor care se nasc din nou…
Care iau calea lui Hristos şi jugul Lui.
Care aleg soarta lui Iisus pentru aici şi pentru veşnicie.
Amară este acum în lumea asta suferinţa pentru Hristos, amară este înfrânarea, răbdarea, batjocura şi prigoana pe care trebuie să le îndure în lume oricine vrea să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus,
– dar verde şi fericită este pacea lui lăuntrică, bucuria inimii lui şi nădejdea slavei de care vor fi urmate toate acestea în viaţa veşnică…
12. Verde şi frumoasă pare acum viaţa celor care fug de suferinţele şi de răbdarea lui Hristos,
însă amară va fi veşnic osânda ce-i aşteaptă la capătul acestei scurte şi amăgitoare linişti pământeşti.
13. Fericit este orice suflet care alege amarul acum şi verdele din viaţa viitoare.
Fericit este oricine se uneşte acum cu Hristos, chiar dacă are parte de o soartă grea în lumea aceasta, fiindcă este scris: Dacă răbdăm împreună cu Hristos vom şi îm¬părăţi împreună cu El. Dar dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi (II Tim 2, 12).
Aceasta este nădejdea slavei – dar acesta este şi preţul ei.
14. Înainte de a veni Domnul Iisus şi a primi noi nădejdea iertării şi ajutorul mântuirii Lui, – ceea ce ne-a zdrobit cel mai greu şi cel mai adesea inima erau nădejdile noastre înşelate.
Câte nădejdi ne pusesem în oameni, în împrejurări, în bunuri lumeşti, – toate ne fuseseră înşelate şi înşelătoare.
Ne-au înşelat prietenii prin nesinceritatea lor.
Ne-au înşelat vecinii, colegii, rudele, – fiecare urmărind un scop cu noi sau de la noi.
Numai nădejdea lui Hristos nu a înşelat niciodată pe nimeni.
15. Ne-au înşelat poate soţul, soţia, fratele…
Ne-au înşelat ispitele, promiţându-ne fericirea în schimbul păcatului.
Ne-au înşelat banii şi avuţiile, promiţându-ne mul¬ţumirea în schimbul luptelor, alergărilor, zbuciu¬mului pentru a le dobândi cu orice preţ, în orice fel, pe orice căi.
Iar când am ajuns să le avem – am aflat ce gust a¬mar şi ce chin apăsător aduc aceste deşertăciuni.
O, ce bine că L-am aflat pe Hristos şi nădejdea Lui fericită!
16. Sătui şi deznădăjduiţi de lume cum eram – am căzut la picioarele Crucii lui Iisus… Şi ce minune s-a produs cu noi!
Ce schimbare s-a făcut în toată fiinţa noastră
şi ce înnoire dumnezeiască am simţit dintr-o dată atunci!
O nădejde luminoasă a alungat din inima noastră toate amarele noastre nădejdi înşelate. Ca o mătură cerească, această nădejde fericită a aruncat afară din noi toate cioburile şi rămăşiţele iluziilor lumeşti sparte şi răvăşite.
17. În locul tuturor nădejdilor înşelătoare, – casa inimii noastre, curăţită şi vindecată de toate aceste dureroase lovituri, s-a umplut cu soarele puternic şi calm al unei nădejdi sigure, luminoase şi veşnice.
Dragostea lui Dumnezeu se turna în inima noastră ca un fluviu puternic şi îmbelşugat, prin Duhul Sfânt.
18. O, ce siguranţă ne-a adus nădejdea lui Hristos în toată fiinţa noastră!
Ce bucurie şi ce despăgubire nemăsurată!
Ce îmbelşugată este revărsarea ei peste toate câmpiile noastre atât de însetate şi uscate până atunci!
Nici un mijloc prin care ne-am putut arăta bucuria dobândirii acestei stări nu-l socotim îndeajuns.
Nici un cuvânt nu-l simţim destul de cuprinzător.
Nici o rugăciune, îndeajuns de întreagă.
Nici o cântare, îndeajuns de frumoasă.
Nici o mulţumire, îndeajuns de îndatorată.
Bucuria posesiunii unei astfel de nădejdi este nespus mai mare şi mai recunoscătoare decât toate mijloacele noastre prin care ne-am putea arăta aceasta faţă de Dumnezeul nostru care ne-a dăruit această nădejde.
19. Iată, în bucuria aceasta stă taina râvnei noastre pentru Hristos – şi toată osteneala noastră în a-L vesti pe El şi altor semeni ai noştri.
Fericirea adevărată nu se simte niciodată bine singură. Ea doreşte mereu ca toţi să se împărtăşească din ea.
Credinciosul fericit care a aflat nădejdea lui Hristos nu are altă dorinţă decât să-i facă şi pe ceilalţi semeni ai săi să vină să afle şi ei această stare de har.
20. O păsărică nu stă să mănânce singură când a aflat o grămadă de grăunţe – ci se duce cu grabă şi cu bucurie să le cheme pe celelalte, să mănânce şi ele. Numai atunci poate mânca şi e fericită, când se bucură toate semenele ei.
O albină, când dă de un câmp de flori încărcate de polen, nu rămâne să se îndoape singură, – ci mai întâi se duce şi dă de ştire şi stupului ei, pentru ca şi celelalte surori ale sale să vină la masa bucuriei îmbelşugate.
Aşa este şi sufletul credincios care a aflat nădejdea ce nu înşală.
Căci vai de trântorul care s-ar îndopa numai el singur…
O, Doamne Iisuse, ajută-ne pe toţi să avem în noi din plin nădejdea slavei Tale.
Amin.
Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
