trebuia să stea suduitorul pe timpul primilor creştini
În veacurile cele dintâi ale creştinismului – în veacul de aur al creştinătăţii – Biserica nu cruţa păcatul, ci îl lovea fără milă, oriunde şi în orice formă se ivea.
Aşa a fost şi cu sudalma. Iată ce lege avea vechea Biserică privitor la sudalmă şi suduitori:
Suduitorul să stea la uşa bisericii şapte duminici în şir, pe timpul Sfintei Liturghii, în ultima duminică dezbrăcat în cămaşă, desculţ, peste grumaz având un ştreang.
În cele şapte vineri ale acestor şapte săptămâni, să ţină post şi ajun, iar în biserică să nu intre. Pe timpul celor şapte săptămâni, în fiecare duminică să hrănească, după starea lui, unul, doi sau trei săraci. Dacă aceasta nu o poate face, i se va da altceva. Dacă suduitorul refuză acest canon şi de sudalmă nu se lasă, să fie oprit pentru totdeauna de la biserică, iar la moartea lui să nu i se facă rugăciuni şi serviciu religios. (Din Canonul Rom. C. Corpus juridicus, c. 2, X de Maledict).
Iată, aşa urmărea Biserica primară păcatul şi stârpirea lui!
Dar, în curgerea vremii, această împotrivire şi luptă cu păcatul a tot slăbit mereu, până ce am ajuns, azi, de avem bisericile pline de suduitori pe care, la moartea lor, dacă sunt bogaţi, îi îngropăm cu îngropăciune de clasa întâi.
Preot Iosif Trifa, din ”Sudalma”
– Ediţia a IV-a, Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001
