Seara și noaptea literară din 23 martie 1985

Tratamentul şi odihna de la Covasna, dar mai ales rugăciunile fraţilor şi surorilor, mi-au ajutat foarte mult. Vremea se mai încălzise şi toate mădularele mele începeau să se dezmorţească, numai piciorul bolnav rămânea mereu amorţit, deşi şi el nu mă mai durea în acel fel de nesuportat, cum mă chinuise de trei luni.

Pentru ziua când îmi voi încheia tratamentul la Covasna, – tineretul adunat de Anul Nou, hotărâse o altă sărbătoare de acest fel la Comăneşti. Eu urma să mă opresc şi să petrec şi acolo iarăşi o noapte binecuvântată cu ei. Ce seară şi ce noapte scurtă şi fericită a fost din nou şi această noapte de 23 martie!… Peste o sută de tineri frumoşi şi entuziaşti sosiseră aici din toate părţile ţării pentru seara şi noaptea asta literară – însetaţi şi dornici după lumină, colaborare şi lucru pentru Hristos.

În afară de ei, mulţi fraţi şi surori din loc şi din împrejurimi, care cu tot secretul care fusese păstrat în jurul acestei întâlniri, – veniseră şi ei umplând trei camere mari. Am procedat şi aici ca la Sibiu, dar totul a fost mult mai cursiv şi mai ordonat. Experienţele noastre din trecut ne sunt atât de folositoare în viitor, fiindcă noi învăţăm mereu numai din munca noastră. Noi n-am avut de unde să învăţăm niciodată de la nimeni, fiindcă iată mergem mereu pe un drum pe unde n-am mai fost. De fiecare dată noi trebuie să căutăm căi şi metode prin care să lucrăm şi să putem lucra tot mai bine. Şi de fiecare dată noi să trăim nu numai munca ci şi bucuria unor descoperitori. Păşim numai pe terenuri duhovniceşti virgine, şi desţelenim ogoare pe unde n-a mai trecut răscolitor niciodată plugul evanghelic. Nici o lucrare din lume cred că nu este nici atât de grea, dar nici atât de frumoasă ca asta de pionierat biblic. Cine o trăieşte cu adevărat, numai acela înţelege ce pionierat divin este acesta! O, Doamne Dumnezeule, Tu care ştii cu cât tremur şi cutremur facem acest lucru fericit şi crâncen, Te rugăm binecuvântează-l cu bucuria şi răsplata din psalmul Tău, care ne promite şi ne asigură că „cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie, şi cel ce umblă plângând când îşi aruncă sămânţa, se va întoarce cu veselie când îşi va strânge snopii” (Psalm 126, 5-6).

După rugăciunea şi cântarea de început, fierbinte şi înlăcrimată, iarăşi am urmat rânduiala bună:

1. Cuvântul de consideraţii generale.

2. O producţie originală nouă, de la fiecare, – contribuţie obligatorie pentru oricare tânăr participant: poezie, cântare, scurt cuvânt de meditaţie evanghelică, eseuri, recitări, etc. Frumos, clar, scurt şi o singură dată ca să aibă loc toţi…

3. Discuţii, observaţii, critici şi sugestii. Toate pe temele următoare: întâi ridicarea nivelului duhovnicesc personal. Şi apoi ridicarea nivelului duhovnicesc al creaţiei originale.

După un larg cuvânt evanghelizator pornind de la Predica de pe Munte, de la Matei cap. 5 – s-a spus cum Mântuitorul nostru Şi-a început Evanghelia Sa, întâi pregătindu-Şi ucenicii cu care avea să lucreze – şi numai apoi trimiţându-i la lucru. Tot aşa este nevoie ca şi noi să învăţăm înainte de toate SĂ FIM! Cum să fim. Ce să fim. Cât să fim. Şi apoi CUM SĂ FACEM. Ce să facem şi cât să facem.

A fost un cuvânt adânc necesar şi folositor fiecăruia dintre noi – dar mai ales tinerilor creatori, chemaţi să fie ucenici ai lui Hristos şi trimeşi în mijlocul lumii pentru a-L aduce pe Hristos la oameni. Şi pe oameni la Hristos.

Aceasta a fost pentru toţi cei prezenţi – cam o sută de creatori – şi cam de două ori pe atâţia de ceilalţi… După aceasta au urmat oarecum mai la obiect consideraţii generale, care s-au axat pe următoarele gânduri scrise aici în rezumat, – dar acolo dezvoltate mult mai pe larg:

– Conştiinţa personală a apartenenţei noastre la Lucrarea lui Dumnezeu – în cazul nostru la Oastea Domnului. Aceasta este o conştiinţă care nu se formează uşor, ci greu. Şi la puţini, nu la mulţi. Dar cei în care Duhul Sfânt a format-o trebuie să şi-o asculte şi să şi-o însuşească înalt, prin acte şi fapte de înalt patriotism evanghelic, şi de o muncă şi luptă eroică pentru Patria sa duhovnicească. Împărăţia lui Hristos şi cauza căreia l-a destinat Dumnezeu. Să luăm exemplu de la marii noştri înaintaşi, în ce priveşte conştiinţa noastră naţională, cât de puţini şi rari au fost cei cărora li s-a trezit această conştiinţă şi cât au trebuit ei să lupte până când în timp îndelungat au reuşit să facă să se trezească aceasta pe scara mare şi în mod înalt şi la cei mulţi! Câţi dintre aceşti vizionari şi eroi au trebuit să trăiască şi să moară pentru acest ideal strălucit, fără să ajungă ei înşişi să mai vadă pe pământ împlinirea lui!…

Dar noi, urmaşii lor, ce fericiţi îl cunoaştem acum! Noi da, – dar ei înainte cu sute şi sute de ani, nu erau decât puţini şi singuri.

Tot aşa este şi azi cu conştiinţa noastră duhovnicească creştină şi evanghelică, – după cum era la începutul ei cu conştiinţa noastră naţională. Oricât de puţini suntem acum noi cei în care ni s-a trezit această conştiinţă şi care luptăm să ne-o formăm tot mai înaltă şi responsabilă, – nu trebuie să deznădăjduim nici noi acum ca şi ei atunci, ci să ne-o îmbărbătăm tot mai mult, fericiţi fiindcă Dumnezeu a adus vremea să se trezească şi această conştiinţă după atâtea secole de somn evanghelic peste locurile noastre… E tot aşa cum sute de ani Principatele noastre româneşti se luptaseră între ele nimicindu-se fraţi pe fraţi, fără să se gândească nici unii că ei sunt şi trebuie să fie o singură naţiune şi unii şi alţii. Câte veacuri şi câte jertfe au trebuit până când în sfârşit a venit vremea ca tot mai mulţi – şi apoi cu toţii – să vadă acest adevăr şi să-l cucerească.

Va veni odată vremea când şi conştiinţa evanghelică se va trezi în toţi cei ce nu o au acum. Ce fericiţi se vor îmbrăţişa atunci toţi fraţii în Hristos, peste graniţele prăbuşite dintre ei, cum s-au îmbrăţişat cei doi fraţi munteni şi moldoveni, peste Milcovul lor din 1859, când au văzut în sfârşit că hotarul acela artificial nu-i desparte, ci-i uneşte.

Avem şi noi şi trebuie să avem o conştiinţă a apartenenţei noastre la Lucrarea Oastei Domnului în care ne-am născut din nou prin Cuvântul şi Duhul Sfânt. Şi trebuie ca fiecare dintre noi să-şi desăvârşească această conştiinţă şi să se comporte în totul în funcţie de ea, în cuvinte, în atitudine, în creaţiile noastre.

• Această conştiinţă a colectivităţii noastre spirituale să determine apoi toată orientarea şi activitatea noastră. Să depăşim – cum s-ar zice – stadiul proprietăţii individuale şi egoiste, trecând la nivelul înalt, altruist şi superior al părtăşiei duhovniceşti, al proprietăţii noastre frăţeşti, cu specificul şi unitatea intereselor întregii Lucrări în care ne-a încadrat Dumnezeu.
• Noile vremuri şi noul nivel duhovnicesc din ce în ce tot mai înalt şi mai larg, trebuie să ne impună conştiinţa misiunii noastre împreunate cu convingerea că marile noastre obligaţii faţă de Dumnezeu şi de mântuirea lumii, – în cazul nostru: al ţării noastre şi al Bisericii noastre, – ne impune o muncă mai grea şi mai frumoasă. Şi numai prin asocierea şi unificarea tuturor eforturilor şi creaţiilor inspiraţiei noastre, vom putea face faţă în chip vrednic şi folositor acestei obligaţii.

De aceea frumoasa conştiinţă de grup, de colectiv creator, este acum de cea mai mare însemnătate pentru noi, pentru fiecare în parte şi pentru toţi împreună. Marele ideal ne cere şi ne obligă la asta. El ne va ferici dacă vom face aşa. Ori ne va osândi dacă nu vom face.

• Trebuie ca noi să depăşim biruitori şi hotărâţi stadiul şi ispita oricăror interese şi lupte egoiste, interne şi mărunte, care bântuie toate celelalte asocieri şi întovărăşiri lumeşti. Stadiul acelora este nivelul cel mai de jos şi cel mai josnic. Mâncătoria şi gelozia sunt lepra şi rugina care îi macină şi îi otrăvesc atât pe cei lumeşti cât şi toate înjghebările şi planurile lor. Chiar şi a celor mai talentaţi şi mai capabili. Ce lupte sunt între scriitori, între artişti, între oamenii de ştiinţă şi între toţi cei înălţaţi în scaunele lumeşti! Ce ură şi ce rivalitate şi ce vrăjmăşie este aproape totdeauna şi aproape între toţi. Nici un ideal lumesc nu-i în măsură să-i unească cu adevărat măcar pe doi inşi şi să-i facă să colaboreze sincer, dezinteresat şi definitiv. N-au fost nici măcar doi oameni de geniu, scriitori şi artişti, ori altfel de creatori, care să-şi fi unit definitiv şi total eforturile lor spre a crea astfel împreună mult mai mult şi mai bine decum au creat separat fiecare.

Dacă „unde sunt doi, puterea creşte” – tot aşa ar fi fost şi cu inspiraţia. Numai Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru a putut şi poate face ca noi doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, în al doilea rând folosul celuilalt – şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.

• Trebuie să ne ferim de orice influenţă străină care ar diminua şi ar deterioriza specificul curat şi sănătos al limbii şi simţirii noastre duhovniceşti. Când ne este trează şi formată conştiinţa specificului nostru, atunci îndată vedem şi cunoaştem nu numai ceea ce este curat şi sănătos al nostru, – ci şi ceea ce este îndoielnic şi străin, păgubitor şi chiar primejdios pentru noi.
• Conştiinţa! – repetăm conştiinţa! Să ni se formeze această conştiinţă a specificului nostru în Hristos, fără de care nu vom putea crea nimic cu adevărat de valoare şi de durată.

– Să fim, – apoi să facem! Aceasta este prima condiţie pusă de Hristos Domnul nostru, fiecăruia dintre cei ce L-au urmat, ori voiesc să-L urmeze, de la cel dintâi pas. Dacă suntem preocupaţi de a face, înainte de a fi, ajungem nişte îngâmfaţi, mincinoşi, prefăcuţi şi răufăcători ai Lucrării lui Dumnezeu cum au fost atât de mulţi, de-a lungul istoriei ei

• Dacă vrem într-adevăr să creăm ceva de valoare şi de durată în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor noştri, ni se cer neapărat patru – şi chiar cinci condiţii: să muncim cel mai mult, să ne rugăm cel mai mult, să iubim cel mai mult şi să suferim cel mai mult, – adică să plângem cel mai mult. Toţi marii creatori şi toate marile creaţii le-au cunoscut aceste condiţii… Şi pe cele din urmă poate că în primul rând… Şi noi la fel, în măsura în care le vom cunoaşte şi le vom experimenta, vom putea crea ceva vrednic şi durabil! Oricine fuge de acestea, va fi un mic, sau un nimic în tot ce doreşte să facă fără ele, oricât de mare s-ar crede. Şi oricât de multe le-ar avea pe celelalte. Hristos aşa a creat. El Cel Dintâi, apoi după El toţi ai Lui.
• Cei ce scriu poezii ori meditaţii, ori altceva, trebuie să citească mult, mai ales în domeniul în care sunt inspiraţi să scrie. Dar nu pentru a imita sau plagia pe alţii, ci pentru a-şi forma un vocabular cât mai cuprinzător, şi o tehnică de lucru cât mai desăvârşită. De la marii creatori totdeauna avem şi vom avea de învăţat, fiecare dintre noi.
• Cântăreţii noştri trebuie să se ferească de influenţele muzicii lumeşti. Trebuie să folosim elementele muzicii bisericeşti şi evanghelice. Nici chiar folclorul popular lumesc, ci acel religios de prin frumoasele noastre colinde vechi. Să-l ştim alege şi folosi bine, pentru trăinicia şi frumuseţea creaţiilor noastre. Din muzica cultă avem atâtea motive de inspiraţie, fiindcă marii compozitori au fost şi oameni profund credincioşi – ei înşişi pătrunşi de inspiraţia divină. Cele mai mari opere ale lor sunt cele religioase, inspirate de credinţa şi adoraţia lui Hristos. Dar singură conştiinţa noastră formată pe dimensiunile specificului nostru spiritual, ne dă măsura corectă şi ne înseamnă limita până unde să mergem – şi de unde nu mai avem voie în privinţa asta.
• Cântarea este o trăsătură, o parte importantă a vieţii noastre spirituale. Nu este totuşi singura. Viaţa cu Hristos mai are o mulţime de cerinţe şi trăsături. Toate acestea ni le îndrumă şi ni le alege conştiinţa. Numai ea ştie alege şi poate îndruma bine. Ea, luminată de Duhul lui Hristos şi de specificul frăţesc.
• Se creează melodii paralele, adică două sau trei melodii la acelaşi text. Nu-i un rău prea mare, fiindcă până la urmă se va impune melodia cea mai frumoasă. Sau se folosesc toate, una ici, una colo, în altă parte a ţării. Totuşi pentru uniformizarea şi pentru evitarea de confuzii ori încurcături neplăcute, este bine să evităm cât se poate situaţiile care nu sunt clare şi care pot provoca neplăceri. Gusturile sunt diferite, – unora le place una, altora alta, – dar este bine ca şi gusturile noastre să ni le supunem gusturilor frăţeşti, şi să ni le formăm potrivit acestora, spre a fi una chiar şi în asta cu ei toţi.

Să le cântăm şi noi la fel cu mulţimea fraţilor, ca bucuria tuturor să fie deplină. Cântarea trebuie să-i bucure în primul rând pe cei mai mulţi. Noi cei mai puţini, să cântăm după ei şi cu ei. Toate sunt frumoase când sunt din inimă.

• Regionalismul ori rivalismul, trebuie să dispară pe veci dintre noi. Acestea sunt două prăpăstii de care trebuie să ne ferim fiecare, ca de prăpastia Gheenei. Iar dacă am alunecat cumva într-acolo – să ne salvăm cât mai repede şi să fugim cât mai departe de ele. Orice conştiinţă curată şi trează se îngrozeşte de aceste prăpăstii, şi le urăşte cu toată puterea, luptând neîncetat împotriva lor, pentru că prima face discriminare între fraţi, iar a doua striveşte orice dragoste şi colaborare cu ceilalţi împreună lucrători cu noi pentru Hristos.
• Trebuie să formăm indivizi desăvârşiţi, credincioşi şi creatori desăvârşiţi, individual fiecare cât mai înzestrat, cât mai competent, cât mai felurit dezvoltat pentru lucrul Domnului. Dar aceasta încă nu-i de-ajuns. Şi lumea are aşa ceva. Noi trebuie să ajungem la aşa stare încât între creatorii familiei noastre să se formeze în toţi, şi să stăpânească totdeauna o conştiinţă de grup, o contopire a conştiinţelor individuale într-o conştiinţă mare şi cerească de grup sfânt. Această conştiinţă când ajunge să se formeze este cea mai înaltă şi mai divină între toate. Este conştiinţa care a dorit-o şi pentru care S-a rugat chiar şi în ultima clipă Domnul, – ca pentru starea cea mai înaltă şi mai sfântă la care puteau ajunge ai Săi. Dar numai din această stare erau cu adevărat vrednici să împlinească divina şi eterna operă pentru care fuseseră chemaţi, aleşi şi formaţi (Ioan 17, 21). De această condiţie depindea credinţa şi mântuirea lumii – adică izbânda şi scopul trimiterii lor. Şi numai aceasta este pe deplin după voia lui Dumnezeu şi după cerinţele Duhului Sfânt. Aşa a vrut-o Hristos Domnul când i-a învăţat pe ai Săi ca fiecare să se supună grupării sale, ca duhurile prorocilor să fie supuse prorocilor, adică să caute a fi una în gândire şi lucrare.

După acestea şi alte consideraţii presărate din timp în timp cu cântări şi scurte alte cuvântări şi declamări, – s-a încheiat cu o rugăciune de mulţumire Domnului, prima parte a întâlnirii noastre din seara aceasta de 23 martie de la Comăneşti. Era trecut de miezul nopţii. Iar cei „chemaţi” care participaseră doar pentru învăţătură şi petrecere la întrunirea noastră, trebuiau să plece. Partea lor se încheiase. Acum urma partea mai intimă a noastră cu cei special veniţi aici pentru încă un pas mai departe în munca noastră de creaţie. Prima parte care cuprinsese adevăruri folositoare mai generale se încheiase. Urma partea a doua cu celelalte mai intime şi mai alese. Şi i-am rugat să rămână pentru partea aceasta doar cei aleşi, adică cei pe care îi privea direct cele ce urmează să le discutăm şi mai concret.

Traian Dorz din Istoria unei Jertfe vol. IV – Capitolul 15 – Un An Nou Fericit