Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Dumnezeu nu poartă mască

Dumnezeu nu poartă mască

Dumnezeu nu poartă mască

În România, începând cu prima parte a lunii martie, oamenii responsabili au început să poarte măşti pentru a se proteja în faţa noului virus ucigător care bântuie pe tot mapamondul. Această minimă protecţie exterioară este un fapt pozitiv. Meditând la acest subiect, în auto-izolarea impusă, mi-am dat seama că, personal, port nu o mască, ci mult mai multe şi nu de la începutul pandemiei de COVID-19, ci mai din toţi anii trecuţi ai existenţei mele. Mă refer la o serie de măşti lăuntrice care s-au aşezat în straturi concentrice peste inima şi sufletul meu, prin învoirea cu pojghiţa dulceagă a păcatului, prin neatenţia asupra gândurilor şi simţurilor etc. La locul de muncă, mă port într-un anumit mod, acasă sunt cu totul diferit, în relaţiile cu semenii aleg o altă mască, iar în faţa Domnului şi în adunarea Sa am altă înfăţişare, alte cuvinte, alte fapte. Toată această stare nefirească am dobândit-o din pricina păcatului care tronează ca un împărat în inimă. Nenumăratele măşti (faţete) pline de murdăria păcatului despart sufletul de Făcătorul lui, de Dumnezeu. Ele sunt lucrarea morţii şi conduc la moarte; adăpostesc păcatul, perversitatea, orbirea duhovnicească, linguşirea; se împotrivesc răstignirii de sine a omului, îl împiedică să coboare împreună cu Hristos în mormânt pentru a rămâne nemişcat în El în Sâmbăta Mare şi, în consecinţă, nu poate să guste din Duminica Învierii; ne întunecă raţiunea prin concepte-idoli (Sf. Grigore de Nyssa) şi prin lanţul cel greu al gândurilor (Sf. Andrei Criteanul).

Cu aceste măşti parodiem smerenia şi iubirea de semeni, căreia, mai nou, îi spunem toleranţă (ideea de toleranţă, chiar dacă are o rădăcină creştină, se bazează în mare măsură pe un egoism rafinat, civilizat şi comod; omul a învăţat din experienţa istorică să nu deranjeze pe altul pentru a nu fi el însuşi deranjat). Trebuie să fim sinceri cu noi înşine şi în faţa Domnului, de Care nimeni nu poate să se ascundă. Să ne aducem aminte de cuvintele cu care l-a întâmpinat Mântuitorul pe Natanael: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug” (Ioan 1, 47). Aceasta aşteaptă şi de la noi Domnul: „Unii oameni spun una şi în inimă au alta; în gură au: Doamne, Doamne!, iar înăuntru: Mă lepăd de Tine… Aşadar, cercetaţi-vă pe voi înşivă: sunteţi, oare, în credinţă şi în haina de nuntă a virtuţilor, sau în zdrenţele ruşinoase ale păcatelor şi patimilor?… Pentru ce Îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului? Pentru că-L numesc Domn doar cu limba, nu şi cu inima. De aceea, trebuie să adaugi la cuvântul din afară şi starea inimii. Şezi şi cugetă la Domnul şi la tine însuţi: cine e Domnul şi cine eşti tu; ce a făcut şi face Domnul pentru tine, pentru ce trăieşti şi unde vei ajunge după moarte” (Sf. Teofan Zăvorâtul). Iată ce frumos sintetizează în vers fratele Traian Dorz învăţătura episcopului-ascet rus: „Iubire dulce, vino, s-aducem mai frumos /şi frunzele şi rodul mai vrednic de Hristos, /şi vorba ta, şi fapta de-acelaşi preţ ceresc, / să creadă El când spunem:«Iisuse, Te iubesc!»”. Ca urmare, este timpul (trăim nişte timpuri „tari” de „cernere” duhovnicească) să strig către mine însumi: „Jos masca!”

Viaţa şi libertatea ne-au fost date pentru ceea ce Biserica numeşte pocăinţă. Ea este singura cheie prin care putem arunca măştile compromiţătoare ale păcatului prin luptă cu silire de sine. Pocăinţa este o îndreptare spre altceva; este o dinamică (Să creştem în Domnul este titlul-sinteză al învăţăturii preţioase a Părintelui Iosif) către cele veşnice, prin care putem anihila euharistia iadului (care începe cu orice cuvânt urât, hulitor şi batjocoritor) strecurată în suflet perfid de trinitatea iadului (satan, păcat, moartea a doua). Pentru toate acestea, avem nevoie de o hotărâre de a trăi în Taina Crucii lui Hristos Iisus. O, cât de mult a mărturisit şi a scris Părintele Iosif despre ea! Suntem seci lăuntric pentru că nu ne-am lăsat trăiţi niciodată de Taina Crucii Lui. Este nevoie de o împropriere a Crucii şi a Învierii lui Hristos pentru ca omul să se cunoască pe sine şi să smulgă din sufletul său vălul măştilor amăgitoare care-i obturează vederea celor cu adevărat esenţiale. Dumnezeu-Omul Iisus Hristos a lucrat totul pe faţă, la lumină, iar pe cruce nu Şi-a pus o „mască” a finalului Pătimirilor Sale; adică nu a tras cu ochiul către apostolul Ioan şi Mama Sa – cum explică plastic părintele Nicolae Steinhardt –, spunându-i: „Asta-i pentru spectacolul mulţimii. Doar nu crezi că mă doare?! Eu sunt Dumnezeu!”. Şi Tu, Doamne, ai gemut când fierul Te-a străpuns! – exclamă un alt sfânt al Bisericii.

Mântuirea omului nu constă doar în răstignirea Domnului, ci şi în răstignirea sinelui omului din proprie voinţă, exact ca şi Hristos. Numai aşa se ajunge la participarea omului la Taina Crucii, prin care omul ajunge fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât în lumină, pentru că El este lumină şi nici un întuneric nu este în El (Cf. I Ioan 1, 5). La el nu se poate intra cu mască, pe uşa din dos, ci numai faţă către Faţă în Lumină, în stare de jertfă, de smerită iubire, cu o minte oprită din mişcarea ei, răstignită şi înviată, care nu încearcă să-L cuprindă, ci se lasă cuprinsă de El. Slăvit să Fie Domnul!

Radu ROMÎNAŞU

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *