Fapte 5, 12-20
„În zilele acelea, prin mâinile apostolilor, se făceau semne şi minuni multe în popor; şi erau toţi, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon” (Fapte 5, 12).
Pridvorul lui Solomon era un coridor acoperit, afară din Templu şi lângă el, iar adunarea fraţilor credincioşi era acolo, în pridvor, fiindcă fuseseră daţi afară din sinagogi şi din Templu, după cum le profeţise Mântuitorul: „Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16, 2). Domnul nostru Iisus n-a venit în lume pentru a face în ea semne şi minuni, ci pentru a aduce vestea mântuirii şi Preţul Răscumpărării pentru orice suflet care va primi, prin credinţă, vestea aceasta şi se va face, prin naşterea din nou, părtaş la curăţarea şi răscumpărarea aduse de preţul Jertfei Sale. Dar, şi prin vindecarea oamenilor de bolile trupeşti, ei au priceput ce boală cruntă este păcatul, fiind cauza acestor boli trupeşti – şi astfel le-a fost cu putinţă să înţeleagă Evanghelia şi să primească Cuvântul mântuirii Lui.
„Şi nimeni dintre ceilalţi nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi lăuda. Şi din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau” (Fapte 6, 16). Tot aşa şi Domnul Iisus i-a trimis pe ucenicii Săi, nu ca să facă minuni şi semne în popor, ci să propovăduiască Evanghelia mântuirii Sale. Însă cei din mulţimea ascultătorilor erau tot aceiaşi bolnavi, lipsiţi, nedreptăţiţi, care mai întâi aveau nevoie tot de a fi despovăraţi trupeşte, mai apoi sufleteşte.
Pentru că, după ce fuseseră daţi afară din Templu de către farisei şi saduchei, le erau interzise toate adunările, urmărindu- i peste tot ca să-i prigonească şi să-i nimicească. Măsurile luate împotriva creştinilor erau necruţătoare, încât restul mulţimilor nu mai aveau curajul să se apropie de creştini, de frica iudeilor. Este lesne de închipuit în astfel de stări ce greu era să fii un adevărat creştin, mărturisitor al lui Hristos, pe atunci. Cei care mărturiseau Numele Domnului erau imediat daţi afară din sinagogă, din diferite funcţii, iar de cele mai multe ori credinciosul era băgat în închisoare sau chiar ucis, dacă nu voia să se lepede de Iisus. „Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi spre ispitire, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin, ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare (I Petru 4, 12-13). Şi totuşi, în astfel de condiţii pline de prigoniri, mulţimea celor ce credeau în Iisus Hristos se adăuga creştinilor.
„Şi, sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu el – cei din rândul saducheilor – s-au umplut de pizmă. Şi au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa obştească. Iar un înger al Domnului, în timpul nopţii, a deschis uşile temniţei şi, scoţându-i, le-a zis: «Mergeţi şi staţi drepti şi grăiţi poporului în templu toate cuvintele Vieţii acesteia” (Fapte 7, 20). Saducheii erau bogătaşii vremii aceleia, care nu credeau nici în înviere, nici în viaţa veşnică, nici în îngeri, nici în demoni. De partea cealaltă, erau fariseii, care mereu luptau împotriva saducheilor, deşi nu erau cu nimic mai buni decât ei, fiindcă erau călăuziţi de aceeaşi orbire şi ură împotriva Domnului Iisus şi a creştinilor care credeau în El, pentru că ei formau Sinedriul Evreilor.
Dintotdeauna, cei mai vrednici de osândă nu vor căuta altceva decât să-i osândească pe alţii – şi cei mai vinovaţi nu umblă decât să-i învinuiască pe alţii. Ei sunt împotriva tuturor şi se tem de toţi oamenii, bănuindu-i că ar vrea să le ia locul şi foloasele lor, dobândite prin nedreptate şi silnicie. În vremurile nedrepte, propăşesc numai oamenii cei mai nedrepţi şi – sub stăpânire străină – sunt înălţaţi numai cei mai nevrednici. Iar aceştia n-au lege, nici conştiinţă, nici Dumnezeu.
Astfel au fost aruncaţi în temniţa de obşte Sfinţii Apostoli, împreună cu toţi fraţii care fuseseră aflaţi în adunare cu ei, atunci. Temniţa de obşte fiind puşcăria pungaşilor, criminalilor, bătăuşilor şi a tuturor făcătorilor de rele, care nu aveau nimic comun cu credinţa Sfinţilor Apostoli – nevinovaţii lui Hristos. În astfel de condiţii primejdioase, mărturisitorii Domnului au îngenuncheat, s-au rugat, au cântat cu lacrimi cântări de slavă Domnului şi nu s-au sfiit deloc în a le vesti, acestor întemniţaţi, Cuvântul lui Dumnezeu, lor, celor care erau cei mai nenorociţi şi mai căzuţi dintre oameni. Numai că, după ce ei şi-au împlinit slujba Evangheliei între zidurile închisorii, Domnul Dumnezeu a trimis un înger al Său, în timpul nopţii, care le-a deschis uşile temniţei şi, după ce i-a scos afară, i-a trimis din nou în Templu, să grăiască poporului Cuvântul Evangheliei lui Hristos. Închisoarea, bătaia şi ameninţările a făcut din ei nişte urmaşi plini de îndrăzneală şi hotărâţi pentru ascultarea şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pentru tot restul vieţii. Deci au intrat în Templul Domnului cu curaj, cu credinţă şi cu evlavie, mărturisind cu toată hotărârea Evanghelia lui Hristos, prin Cuvintele Vieţii Veşnice. Amin!
Slăvit să fie Domnul!
Fratele Costel DALBAN
