Trecuse un timp și am găsit prilejul să stăm sub un pom și să mâncăm din fructele lui dulci și gustoase. După ce ne-am pus în buzunare, am continuat călătoria, pe când părintele Vlasie, ca un pârâu nesecat, a găsit ocazia să continue, cu exuberanță și înțelepciune, cuvântul despre frică:
-Sentimentele de vinovăție și frica, părinte, sunt o pereche ascunsă în adâncurile sufletului nostru. Acolo unde se află una, merge si cealaltă. Însă ele nu mănâncă fructe, ca noi, ci îi mănâncă și îi înghit cu totul pe oamenii chinuiți. Desigur, există sentimente de vinovăție bune, care ne îndeamnă să ne îmbunătățim prin pocăință. Dar când sentimentele de vinovăție implică si clocesc în ele tulburare sufletească și mândrie, atunci devin otravă care-l amărăște si pe cel care o are, dar și pe oamenii aflați lângă el. Ca să nu mai spunem că învinovățirea devine o casă care găzduiește după aceea toate celelalte boli psihice.
Omul care se devine aproape mereu compulsiv chinuitor nu doar pentru sine, ci și pentru cei pe care îi iubește și sunt parte din viața lui, chiar dacă în adâncul său nu vrea asta. Este un mod indirect de a pedepsi, de a răscumpăra sinele lui.
Însă în Biserică, nu există spațiu pentru învinovățiri permanente și bolnăvicioase, de vreme ce avem taina repetată a spovedaniei. Doar Iuda avea astfel de sentimente de vinovăție și s-a spânzurat. Pe când Petru, spovedindu-se lui Hristos și smerindu-se acolo, la lacul Ghenizaret, a scăpat de fantasmele vinovățiilor.
Orice om care se învinovățește exagerat are mereu în viața lui o tendință de autopedepsire inconștientă. Nu crede că va trăi învierea. Se biciuiește pe sine în fiecare clipă și se consideră nevrednic de bucurie și liniște.
Pr. Dionisios Tambakis din cartea “Nu-ți fie frică! Alungă fricile care-ți stăpânesc viața!”
