(Duminica a 28-a după R
usalii – Luca XIV, 16-24)
Ce poate fi mai onorant şi totodată mai responsabil decât o invitaţie la cină? Imaginea pe care Hristos ne-o oferă în Evanghelia Duminicii acesteia este legată de chemarea pe care Dumnezeu ne-o face şi de răspunsul pe care îl aşteaptă de la noi. Dincolo de penibilul răspunsului – atât de fin ironic atins de Mântuitorul, prin cuvintele „ca şi cum ar fi fost înţeleşi“ asupra refuzului (Luca 14, 18) – rămâne drama refuzului. Că te refuză un invitat, doi, e una, dar toţi, fără excepţie, parcă e prea mult. Dar aici e şi taina. Câţi nuntaşi avea omul la cină? Unul – cel cu ogorul, doi – cel cu cinci perechi de boi, al treilea – cel cu femeia. Pentru trei invitaţi „gazda“ făcuse cină îmbelşugată, de vreme ce la ea pot participa, prin iconomia acceptării „şi săracii, şi bogaţii, şi orbii şi şchiopii“, adică mulţi foarte. Seamănă tare invitaţii cu Israelul. El, poporul ales, pierduse „ogorul“ grădinii raiului, tot el dintr-un viţel de aur ratase cina împărăţiei, cum tot el, popor ales, sedus de „femeia“ idolatriei, se rupsese din logodna cerească. Şi, ca şi-n cazul lui Israel, şchiopii, orbii, betegii, adică toţi nedesăvârşiţii şi rataţii istoriei se umpleau de hrana cerească pe care, de-acum, Hristos o aşeza pe Jertfelnicul Învierii.
Să nu fi simţit asta nici unul dintre ascultători? Să nu fi vibrat la această provocare chiar nici unul, nici un suflet să nu-şi fi aflat alinarea în spusele Lui, ale Dumnezeului Care, mereu şi mereu, invită, cheamă, îndeamnă, preţuieşte? Ba, mai mult, după ce primul val de chemaţi umple cina, un al doilea val este chemat, din care „se-a-dună de pe lângă garduri“, adică cei mai de neinvidiat dintre toţi cetăţenii unei cetăţi. „Scursurile“, cum le-ar zice azi, ba, uneori, chiar mai urât. Acolo-Şi află odihna Hristos. De ce? Ce-i în mototolita haină a excluşilor atât de plină de miresme, că El, Dumnezeu Însuşi, poartă peste lumina Cerului rănile lor? Poate tocmai această disponibilitate în a răspunde la chemare, această capacitate de a renunţa la preocupările proprii – chiar când ele nu există sau mai ales atunci când ele nu există –, pentru a se întâlni, a comunica, a mânca şi a bea de dragul Gazdei celei Mari, Care este Hristos.
Cât colind în Evanghelia aceasta! Hristos, Regele ce-Şi cheamă boierii la masa Împărăţiei. Boierii, cârcotaşi, plictisiţi de prea multă cină, îmbuibaţii jupâni ai dineelor festive, dezertează. Şi-atunci Hristos face boieri din amărâţi. De-aici şi cântarea colindei româneşti care ne bate-n poartă: „Sus, boieri, nu mai dormiţi…“ Ne bate-n porţi mâna săracilor, orbilor, şchiopilor, celor de pe lângă garduri! Şi, răspunzând chemării, cu neputinţele noastre, Hristos ne unge boieri. Împreună-gustători din hrana cerească a cinei veşnice.
Crăciunul e din ce în ce mai aproape. În cuptorul de bucurie al Betleemului se coace Pâinea Hristos. Hristos – Paştele nostru. Noi, nerefuzând chemarea, să zicem: „Şi ne dă nouă, mai cu adevărat, a ne împărtăşi… în ziua cea neînserată!“
Masa-i bogată. Viţelul mult. Dramele noastre pot fi uitate măcar o clipă. Clipa supremă în care Hristos-Gazda ne cheamă boieri. Hrănindu-ne cu dragostea Sa. În care tot mai e loc!
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu
