Mântuitorul a simţit plăcere în a-Şi face din Capernaum cetatea Sa. Iar unde Hristos Îşi găseşte plăcere a Se odihni, acea cetate sau zonă se înalţă până la cer. „Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat, oare, până la cer?” (Luca 10, 15), avea să-i aducă aminte Mântuitorul de harul împreunei-lucrări. De ce se spune că a fost înălţat până la cer? Tocmai pentru prezenţa Mântuitorului acolo. Deoarece Capernaumul era cetatea Lui dragă. Şi cât timp Mântuitorul s-a aflat în Capernaum, cetatea aceasta a fost înălţată până la cer. Dar Domnul a cunoscut şi altceva la poporul Capernaumului: deşi a fost înălţat până la cer, totuşi acest popor, îmbătat de prea multă cinste, nu a cunoscut vremea cercetării sale şi, în loc să se plece la pocăinţă, s-a lăsat ademenit de slava minunilor lui Hristos pe care şi-a asumat-o ca să fie el slăvit de oameni. De aceea Mântuitorul aduce aminte Capernaumului că „până la iad vei fi coborât!” Până la ruină, până la dispariţie. Într-adevăr, nu a trecut multă vreme şi până astăzi nu se mai vede nimic din cetăţile cele înfloritoare de odinioară.
Oastea Domnului este un fel de Capernaum în această Galilee binecuvântată, care este Biserica. Galileea este cel mai frumos loc de pe pământ. Cum este, de altfel, Biserica. Cel mai înfloritor loc din Ţara Sfântă. Toate neamurile pământului se întâlnesc în Galileea. Drumurile comerciale din cele patru zări ale lumii în Galileea se intersectează. De aceea a şi căpătat această zonă arhicunoscută supranumele de Galileea neamurilor. Aici, în cetăţile Galileii, a început Mântuitorul propovăduirea Împărăţiei Cerurilor. Şi dintre cetăţi, a ales Capernaumul, pe care l-a înălţat până la cer. Dar şi celelalte cetăţi ale Galileii au fost copleşite de acest har. „Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido!” (Luca 10, 13), le va zice Iisus tuturor acestor cetăţi în care făcuse cele mai multe minuni ale Sale. Dar numai despre Capernaum spune că a fost înălţat până la cer. Însă toate cetăţile pomenite au dispărut în timp, au fost coborâte până la iad.
Da, câtă vreme Hristos Îşi află odihnă în inima noastră, ea are parte de trăiri cereşti, precum a avut Capernaumul odinioară. Câtă vreme şi Oastea este Casa Lui, ea este înălţată până la cer. Adunarea care-L odihneşte pe Domnul cunoaşte cu adevărat revărsarea harului care înrourează inima şi stinge focul patimilor prin lacrimile pocăinţei. Să ne gândim, dar, foarte atent la condiţia Capernaumului de atunci şi de azi. Afirmăm şi noi adesea despre Mişcarea noastră duhovnicească a Oastei că este o Lucrare deosebită a Bisericii, că-i unică şi alte epitete frumoase care, de altfel, o înalţă până la cer. Să ne gândim însă cât mai păstrăm din duhul cel dintâi al Capernaumului care L-a atras pe Mântuitorul să revină adesea acolo, ca la acasa Lui. Şi dacă nu cumva profeţia Mântuitorului despre Capernaum se poate întâmpla cu oricare dintre noi, care, copleşiţi de frumuseţea cerului, uităm că pocăinţa nu se termină la naşterea din nou, care este o urcare până la cer, ci ea trebuie să rămână un necontenit act al părerii de rău pentru păcatele vieţii până la moarte. Sfinţii care au fost înălţaţi până la cer n-au fost coborâţi până la iad, pentru că, ajunşi în starea de sfinţenie, neîncetat au rostit rugăciunea pocăinţei: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Cu metanii şi multe lacrimi, cum citim în sinaxare.
Preot Petru RONCEA
